Nu-i bine să preferi liniștea ta înaintea binelui altora

În decursul veacurilor, slujirea preoțească a fost întotdeauna centrată asupra a trei elemente: săvârșirea Sfintelor Taine, propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu și ajutorarea celor aflați în nevoi. Toate celelalte îndatoriri pastorale și administrative au decurs din acestea.

Ca preoți, avem multe aspecte dificile de înfruntat în misiunea noastră și, cu toate că ne străduim să păstrăm pacea rugăciunii, liniștea gândurilor și bucuria propovăduirii permanent aprinse pe altarul inimii noastre, adesea la sfârșitul zilei ne trezim împo­vărați sufletește de diverse griji, cu o atenție risipită și, mai rău decât toate, cu regretul că puteam să dăm un sfat mai bun sau să găsim o soluție poate mai reușită la unele dintre situațiile cu care ne-am confruntat. Dacă preotul se lasă pradă acestor ispite puternice din vremea oboselii sale, va cădea curând în delăsare, iar, de aici, panta alunecării sale sufletești va deveni una tot mai greu de înfruntat. Sfântul Grigorie cel Mare observa în acest sens: „Grijile pastorale adeseori fac ca în păstorirea sufletelor inima preotului să fie împărțită în prea multe lucruri. Dar o inimă împărțită este și încurcată, este și nepregătită să se ocupe cu toate lucrurile și cu fiecare în parte. […] Sufletul care se lasă atras spre lucrurile exterioare de o grijă bolnăvicioasă pierde delicatețea unei vieți temeinice interioare” („Cartea regulii pastorale”, p. 35).

Multitudinea grijilor pastorale și administrative poate fi ținută sub control printr-o viață duhovnicească a rugăciunii, postului și atenției în tot ceea ce se cuvine împlinit. Însă, ca în toate acțiu­nile, trebuie evitate extremele. Există o veche întâmplare de pe la mijlocul secolului XX, când trei monahi se rugau într-o chilie, având lumina aprinsă. La un moment dat, becul s-a ars. Doi au continuat să se roage, în timp ce al treilea s-a dus, totuși, să înlocuiască becul respectiv. Un preot bun se aseamănă celui de-al treilea monah. Este conștient, cu alte cuvinte, că, alături de toate aspectele duhovnicești, trebuie să țină seama și de contextul în care activează și de actele administrative care trebuie întocmite cu multă grijă. Sfântul Grigorie cel Mare afirmă: „Este adevărat că uneori datoria te poate obliga să porți pe spate afacerile lumești, dar niciodată nu trebuie să le căutăm. Pentru acela care le iubește este o greutate care-l va îneca în josniciile din lumea aceasta. Este apoi în situație contrară întreaga ceată a acelora care doresc atât de mult să se îndeletnicească cu lucrurile duhov­nicești. […] Aceștia iubesc atât de mult lucrurile spirituale încât nici nu voiesc să audă vorbin­du-se de lucruri pământești. Incapabili prin constituția lor, nu sunt în stare să meargă întru întâmpinarea nevoilor materiale ale aproapelui, pentru că sunt străini cu totul de realitate. Predica sau învățătura acestora nu prinde, nu are efect întrucât nu cunosc decât arta de a biciui. Nu știu să sugereze remedii, nici nu se oferă pentru lipsurile vieții aproapelui. De aceea, nu sunt ascultați cu bunăvoință” (p. 73).

Această viață rămâne, așadar, numai aparent duhovnicească. Dacă toate acțiunile noastre sunt îndreptate exclusiv spre propriul interior, cum vom putea să mergem în întâmpinarea nevoilor aproapelui? Aceasta constituie o altă problemă, cea a fugii de responsabilitate atunci când situația o cere: „Aceștia care sunt înzes­trați cu mari daruri se aprind numai de grija rugăciunii. Fug atunci când trebuie să fie de folos altora prin predicare, iubesc liniștea ascunsă și caută singurătatea contemplativă. Aceștia, drept judecată, se fac vinovați de un rău egal cu binele pe care ar fi putut să-l facă dacă s-ar fi angajat la împlinirea unor lucrări publice. O asemenea atitudine este de neînțeles și fără sens. Nu-i îngăduit și posibil să preferi liniștea proprie înaintea binelui sufletesc al altora. Hristos pentru a fi de folos tuturor a părăsit sânurile Tatălui și a coborât și a locuit în mijlocul nostru. […] Este în natura darului, de fapt, ca să fie de folos altora mai mult decât nouă înșine” (pp. 38-39).

Concluzia acestui material este că slujirea preoțească are nevoie de mult discernământ, în care atât împlinirea îndatoririlor duhovnicești să fie completă, dar nici cea a însărcinărilor administrative să nu fie neglijată. Teama noastră, a preoților, se îndreaptă semnificativ în direcția îndepărtării patimilor sufletești atât la propriii credincioși, cât și la noi înșine. Dacă nu le extirpăm din inima noastră, atunci viața spirituală ne va rămâne cu mult în urma cuvintelor. Însă și dacă fugim într-o lume interioară fără a mai ține cont de nevoile celei exterioare, rezultatul nu va fi cu mult mai bun. Fericit este preotul care le împlinește pe toate cu iubire, smerenie și multă jertfire de sine, considerând că propriii credincioși sunt mult mai de preț decât el însuși. Astfel, mereu va considera mântuirea celorlalți ca fiind cu adevărat importantă și nu va cădea în capcana egoismului.