„Nu-i mâini, nici azi, nici ieri...”

La 22 mai 1957, la 8:10 dimineața, într-o căsuță modestă din București, își dădea ultima suflare Gheorghe Andone Vasiliu, binecunoscut sub numele Bacovia, pseudonim ales de dragul urbei sale natale, Bacău. Un ceas și un calendar cu foi care se rup au rămas încremenite la acel moment prin grija văduvei sale Agatha, ea însăși poetă, care a transformat casa în muzeu.

Primul lucru care te cucerește când ajungi pe strada Bacovia, la nr. 63, este minunata grădină plină de flori, cu bustul poetului într-o mare de verdeață și un foișor în spatele curții. Să nu vă imaginați însă spații largi, căci și casa, și curtea sunt pe cât de frumoase, pe atât de micuțe. Chiar și așa, George Bacovia a putut avea o locuință în București grație soției sale, profesoară, care a făcut un împrumut la Casa Corpului Didactic. Locuința a fost gata în timpul record de... o lună! E drept, s-au mutat în ea înainte de a fi finisată. Aceasta și multe altele le-am aflat de la muzeografa Lelia Spirescu, care ne-a fost gazdă și ghid în universul bacovian.

Poetul s-a născut în Bacău, într-o familie de negustori cu 8 copii. Soția lui, Agatha Grigorescu, profesoară de Limba și literatura română, era tot dintr-o familie de negustori, dar din Mizil, Prahova. N-a avut deloc o viață ușoară, întrucât cele trei surori au rămas orfane de mamă la câteva zile după nașterea Agathei, cea mai mică dintre ele, și de tată, când ea avea 15 ani. Cei doi s-au cunoscut în 1916, datorită poeziei „Cum altfel?”, spune gazda noastră. Când i-a apărut volumul „Plumb”, soţia sa lucra la o societate de asigurări, dar și la revista „Cronica Moldovei”, unde făcea Poșta redacției. Așa a descoperit „Plumb”, care „i-a devenit carte de căpătâi” și și-a dorit foarte mult să-l cunoască pe poet, ceea ce s-a şi întâmplat, într-o bună zi, pe Calea Victoriei, în fața Poștei centrale. S-au plimbat prin Parcul Carol și el i-a recitat „Amurg antic”. Din acel moment au fost nedespărțiți. S-au căsătorit în 1928, iar un an mai târziu venea pe lume Gabriel. În 1933 se stabileau aici.

Versuri salvate din coș

Ceea ce este emoționant, și în același timp va­loros, este că toată mobila și obiectele din casă sunt nu doar autentice, ci și în locurile pe care le aveau când trăiau soții Bacovia. Dormitorul lor era totodată camera preferată a Agathei, cu fotografii de familie și cu biroul ei, pe care poate fi văzut un instrument de epocă: drotul cu care se ondula părul după ce era încins pe foc! În aceeași încăpere se află biblioteca, care adăposteşte circa 700 de volume. Cum starea acestora era precară, muzeul a decis îmbrăcarea lor uniformă, temporar, în coperte cartonate, negre, până când vor putea fi restaurate și aduse la aspectul inițial al fiecăruia. „Bineînțeles, nu puteam să alegem altă culoare decât în acord deplin cu trăirile bacoviene”, zâmbește muzeografa.

Deasupra bibliotecii sunt două tablouri pictate de Cecilia Cuțescu-Storck, prietenă cu Agatha, reprezentată chiar într-unul dintre ele, la un sejur petrecut de soții Bacovia la casa lor de vacanță din Kavarna, la Cap Kaliakra. Achiziționat în 1935, acel loc le-a folosit pentru scurt timp, România pierzând Cadrilaterul în urma celui de-al Doilea Război Mondial. Un detaliu înduioșător: poetul, mereu nemulțumit de ceea ce scria, făcea hârtiile cocoloș și le arunca în coș. Agatha, când venea acasă, le recupera, le netezea, „iar pe unele le-a și dactilografiat și ulterior s-au publicat”.

Muzică, desen, poezii

Masa din sufragerie, unde mâncau de fiecare dată, și scaunele aferente sunt din lemn de stejar. Se găsesc aici câteva portrete ale poetului, foarte greu realizate întrucât nu voia să pozeze pentru picturi, şi nici pentru fotografii. Un tablou semnat de Dumitru Simionescu îl reprezintă pe Bacovia în mărime aproape naturală, ținând cont că avea doar 1,60 m.

Am întrebat-o pe Lelia Spirescu dacă poetul era și-n viața reală atât de sumbru precum apărea în acest tablou, care nu face decât să reproducă atmosfera versurilor sale. „De cele mai multe ori... Era rareori exuberant și avea puțini prieteni. Și când mergea la birou, căci a fost «slujbaș la stat», după propriile-i cuvinte - profesor de desen și de caligrafie, funcționar în Ministerul Minelor și Petrolului, ca și în Prefectura Bacăului, bibliotecar -, se ducea de acasă direct la serviciu și înapoi la fel”. Poziția de profesor de desen nu trebuie să surprindă, căci primul premiu din viața lui Bacovia l-a primit nu pentru poezie, ci pentru desen: Premiul I pe țară, oferit de Tinerimea Română, la desen artistic după natură.

Cel puțin la fel iubea şi muzica, încă din clasele gimnaziale, când cânta în orchestra școlii, pe care a și dirijat-o la un moment dat. În holul casei tronează la loc de cinste „iubirea lui”, cum îi spunea, şi anume vioara. Profesorul lui de muzică din gimnaziu i-a sugerat, inclusiv fa­miliei, să urmeze Conservatorul, dar n-a fost să fie, deși mai târziu spunea: „După strunele viorii am scris versuri”.

O cameră cât o chilie

Ultima încăpere pe care o vizităm este cea mai tulburătoare. Cămăruța în care George Bacovia dormea, scria, medita și unde și-a dat ultima suflare. Este mai mică decât cea mai mică garsonieră în care am intrat vreodată, aproape că n-ai loc să pășești între birou și pat. Pare mai degrabă o chilie de mănăstire. Aici, un aparat difuzează fără pauză înregistrarea din 1955 în care poetul rostește 28 dintre poemele sale. „Am dat rasol”, avea să spună, veșnic autocritic, adăugând cu umor: „O să avem și mai puțini musafiri!” Pentru noi, însă, musafirii de azi, înregistrarea este deopotrivă istorie și emoție.

Obiectele din cameră îi trădează câteva dintre puținele plăceri: juca table și șah cu vecinii și fuma destul de mult, deopotrivă pipă și țigări, rulate dintr-o foiță care încă se păstrează. Și tot aici au înghețat calendarul și ceasul, materiali­zând parcă versurile bacoviene: „Nu-i mâini,/ Nici azi,/ Nici ieri,/ - Timpul...”. Deasupra, pe dulap, veghează masca mortuară și mulajul mâinii, realizate de Maria Grigorescu-Vasilovici.

După moartea poetului, văduva lui a donat casa statului pentru a fi muzeu, continuând însă să locuiască în ea vreme de 24 ani. Criticul și istoricul literar Alexandru Cistelecan o consideră cea mai devotată soție din Literele române. În această apreciere trebuie ținut cont atât de faptul că era ea însăși scriitoare, că a rămas în umbra soțului, dar şi de felul în care i-a cinstit memoria. Un simbol al acestei devoțiuni: în grădina casei înfloresc încă trandafirii sădiți de Agatha...