Nu lăsați uitării amintirile frumoase!

La jumătatea lunii iunie a anului 1990, când zilele verii își revărsau lumina peste lume, un lucrător al rugăciunii, al cuvântului rostit cu înțelepciune și al smereniei neștiute se întorcea în Casa Părintelui Ceresc. Arhimandritul Benedict Ghiuș rămâne una dintre acele prezențe luminoase care nu se sting odată cu trecerea anilor, ci continuă să strălucească tainic în conștiința Bisericii. Monahi, credincioși, teologi și oameni ai culturii găsesc în viața sa un minunat izvor de inspirație, deoarece existența lui a fost o mărturie rară despre felul în care nevoința monahală și cultura autentică pot rodi împreună, armonios, într‑o singură chemare. A trăit în discreție, asemenea unei candele care luminează fără zgomot, ascunzându‑și flacăra în fața oamenilor și așezând‑o înaintea lui Dumnezeu.

Încă din anii tinereții s‑a făcut remarcat prin dragostea sa statornică față de Biserică și prin dorința sinceră de a‑I sluji lui Hristos. Alegerea vieții monahale nu a fost rezultatul unei împrejurări trecătoare și nici al unui entuziasm de moment, ci expresia unei chemări lăuntrice adânci, care a crescut și s‑a copt în taina rugăciunii, în disciplina studiului și în setea neostoită după adevăr. În sufletul său, cunoașterea și credința nu s‑au aflat niciodată în opoziție, ci au mers împreună ca două aripi care înalță omul spre înțelegerea celor dumnezeiești. Formația sa teologică și culturală de excepție a mărturisit despre o vocație autentică a minții și a inimii, despre un om care a căutat cu aceeași ardoare frumusețea gândului și frumusețea sfințeniei.

Anii încercărilor aduse de regimul comunist au scos la iveală una dintre cele mai impresionante virtuți ale sale: statornicia. Trecând prin suferințele detenției, prin zidurile reci ale închisorii de la Aiud și prin asprimea coloniei de muncă de la Salcia, părintele Benedict nu și‑a pierdut nici credința, nici nădejdea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Dimpotrivă, focul suferinței a curățit și mai mult aurul sufletului său. În acei ani de restriște, în care mulți au cunoscut lipsuri, umilințe și dureri greu de descris, el a descoperit o comoară pe care nici un regim nu o putea răpi: libertatea inimii care se sprijină pe Dumnezeu.

Această perioadă a adâncit în el înțelegerea Evangheliei și l‑a transformat într‑un mărturisitor al păcii pe care lumea nu o cunoaște. Nu doar el, ci și mulți dintre cei care au trecut prin întunericul temnițelor comuniste vorbeau, după eliberare, despre o fericire tainică și despre o pace paradoxală pe care au cunoscut‑o în anii de suferință. Sunt mărturii care depășesc logica obișnuită a lumii și pe care generațiile de astăzi cu greu le pot înțelege pe deplin. Și totuși, ele ne descoperă că, atunci când omul Îl găsește pe Dumnezeu în adâncul inimii sale, chiar și locurile durerii pot deveni spații ale întâlnirii cu harul, iar lanțurile exterioare nu mai pot înrobi sufletul.

Privind astăzi spre chipul arhimandritului Benedict Ghiuș, descoperim nu doar povestea unui călugăr cărturar sau a unui mărturisitor al vremurilor grele, ci chipul unui om care a înțeles că adevărata măreție se ascunde în smerenie, că adevărata cultură se împlinește în înțelepciunea inimii și că adevărata libertate se află în comuniunea cu Dumnezeu. De aceea, amintirea sa rămâne peste ani asemenea unui drum presărat cu lumină, pe care cei de astăzi sunt chemați să pășească cu recunoștință, pentru a nu lăsa uitării frumusețea unei vieți închinate lui Hristos.

Deși s‑a bucurat de prețuirea, apropierea și încrederea Patriarhului Justinian Marina, posibilitățile sale de slujire au fost adesea îngrădite de autoritățile comuniste, care priveau cu suspiciune personalitățile puternice și duhovnicești ale Bisericii. Multe dintre responsabilitățile pe care le‑ar fi împlinit cu vrednicie și pe care, fără îndoială, le merita, i‑au fost refuzate. Cu toate acestea, în sufletul său nu și‑au găsit locul nici amărăciunea, nici dorința de revanșă. Arhimandritul Benedict Ghiuș nu a cultivat resentimentul și nu a căutat niciodată afirmarea de sine. A înțeles că adevărata măsură a omului nu stă în dregătorii și ranguri, ci în adâncul inimii care rămâne credincioasă lui Dumnezeu chiar și atunci când nu este văzută de oameni.

Pentru el, ascultarea și slujirea au avut întotdeauna întâietate în fața oricărei recunoașteri exterioare. Asemenea multor Părinți ai pustiei, a preferat să lase faptele să vorbească în locul cuvintelor despre sine, iar tăcerea smerită să mărturisească acolo unde ambiția omenească ar fi căutat să se impună.

În scurta perioadă în care a fost stareț al Mănăstirii Antim, iar mai apoi ca slujitor al Catedralei Patriarhale, părintele Benedict a revărsat în jurul său bogăția unei iubiri care a depășit cu mult limitele unor funcții oficiale. Lucrarea sa nu poate fi măsurată prin titluri sau demnități, ci prin urmele lăsate în sufletele oamenilor. Astăzi, din numeroasele mărturii păstrate, din amintirile celor care l‑au cunoscut și din cuvintele sale pline de lumină, descoperim că în jurul său s‑a format o adevărată familie duhovnicească. Prieteni, ucenici, intelectuali, oameni de cultură și credincioși simpli au fost atrași de noblețea caracterului său, de limpezimea gândirii, de profunzimea reflecțiilor sale și, mai ales, de autenticitatea unei vieți trăite sub semnul Evangheliei.

Avea darul rar de a apropia oamenii fără să‑i constrângă, de a‑i îndruma fără să‑i domine și de a le deschide orizonturi noi fără să se așeze vreodată în centrul atenției. În preajma sa, mulți au învățat că adevărata autoritate izvorăște din credibilitatea unei vieți curate și nu din puterea unei funcții.

Una dintre cele mai importante lecții pe care le‑a lăsat moștenire a fost convingerea că mărturisirea Evangheliei nu este rezervată exclusiv clerului. El îi învăța pe cei din jur că fiecare creștin este chemat să devină martor al lui Hristos în locul în care Dumnezeu l‑a așezat: în familie, în profesie, în viața publică și în comunitatea din care face parte. Nu haina preoțească este cea care obligă la responsabilitatea mărturisirii, ci Botezul reprezintă chemarea fiecărui credincios de a face prezentă lumina lui Hristos în lume.

Prin cuvântul său cumpănit, lipsit de asprime și de zgomot, dar plin de forță lăuntrică, și prin exemplul unei vieți isihaste, părintele Benedict a format conștiințe, a întărit suflete și a insuflat curajul unei credințe asumate. El a arătat că Evanghelia poate fi vestită nu doar prin predică, ci și prin demnitate, răbdare, bunătate și fidelitate față de adevăr.

Scriitor, teolog și gânditor de aleasă profunzime, arhimandritul Benedict Ghiuș a rămas până la sfârșitul vieții un om al discreției și al smereniei. Nu a urmărit popularitatea și nici nu a căutat recunoașterea publică. Într‑o lume în care mulți caută să fie văzuți și lăudați, el a ales calea tăcută a slujirii. Tocmai această modestie profundă îi conferea o forță aparte și îi făcea pe cei din jur să descopere în el chipul unui om împăcat cu sine, cu semenii și cu Dumnezeu.

Privindu‑i viața, înțelegem că influența cea mai durabilă nu se naște din strălucirea trecătoare a succesului, ci din lumina discretă a unei inimi curate. De aceea, amintirea părintelui Benedict continuă să rămână vie, asemenea unei candele care arde necontenit înaintea Altarului, răspândind în jur pace, înțelepciune și binecuvântare.

Și astăzi, după trecerea anilor de la mutarea sa la cele veșnice, arhimandritul Benedict Ghiuș stăruie ca o prezență luminoasă în memoria Bisericii, un model de fidelitate neclintită față de Hristos și de Biserica Sa, dar și o pildă de curaj duhovnicesc în fața încercărilor vieții și a furtunilor istoriei. Viața lui ne amintește că adevărata statornicie nu se măsoară în succese exterioare, ci în puterea de a rămâne credincios adevărului atunci când împrejurările devin potrivnice și când prețul mărturisirii este adesea suferința.

Este important să păstrăm amintirea strădaniilor sale, să ne aducem aminte de oamenii care i‑au fost aproape, de prietenii alături de care a împărtășit idealuri și năzuințe duhovnicești, dar și de felul în care i‑a privit pe cei care i‑au devenit potrivnici. Avea darul evanghelic de a nu răspunde răului cu rău și de a nu transforma opoziția în ură. Înțelegea că adevărații adversari ai Bisericii nu sunt întotdeauna cei care se declară astfel, ci adesea cei care, sub aparențe înșelătoare, lucrează împotriva adevărului și a libertății duhovnicești. Chiar și față de aceștia, părintele Benedict a păstrat o atitudine marcată de demnitate, discernământ și rugăciune.

Pe toți cei care l‑au întâlnit i‑a luminat printr‑un anumit fel de a fi, greu de descris în cuvinte, dar ușor de recunoscut în amintirea celor care l‑au cunoscut. Era o lumină discretă, lipsită de orice ostentație, care izvora din adâncul unei vieți trăite în prezența lui Dumnezeu. Acesta este poate cel mai de preț testament pe care l‑a lăsat nu doar contemporanilor săi, ci și generațiilor care au urmat și celor care vor veni: mărturia că noblețea sufletului, cultura autentică și credința pot conviețui într‑o armonie desăvârșită.

În drumurile mele către Mănăstirea Cernica, mă opresc adeseori și la mormântul cuviosului Benedict Ghiuș. Este un popas care îndeamnă la reculegere și la aducere‑aminte. De multe ori, mormântul poartă semnele neuitării: flori așezate cu evlavie, o candelă aprinsă și tăcerea plină de respect a celor care vin să‑i cinstească memoria. Sunt gesturi simple, dar grăitoare, care arată că timpul nu a șters recunoștința celor care i‑au cunoscut lucrarea și nici prețuirea celor care au descoperit mai târziu frumusețea vieții sale.

De‑a lungul anilor am avut numeroase convorbiri cu oameni de suflet, unii care l‑au cunoscut îndeaproape, alții care au auzit despre el din mărturiile celor care i‑au fost ucenici sau apropiați. Însă una dintre cele mai prețioase amintiri rămâne bucuria de a‑l fi întâlnit de câteva ori la începutul anilor de studenție. Întâlnirile acelea, deși scurte, au rămas în memoria mea asemenea unor ferestre deschise către o lume a nobleței duhovnicești.

Îmi amintesc și astăzi cum, într‑una dintre acele ocazii, m‑a primit în casa unde locuia, aflată în apropierea zidurilor vechii mănăstiri și nu departe de locul unde și‑a încheiat călătoria pământească marele stareț al Cernicăi și Episcop al Râmnicului‑Noului Severin, Sfântul Calinic. Întregul loc părea învăluit într‑o liniște binecuvântată, ca și cum timpul însuși încetinea pentru a păstra duhul celor care s‑au nevoit acolo.

Am fost profund impresionat de frumusețea chiliei sale. Nu era o locuință luxoasă și nici nu avea ceva din strălucirea exterioară a palatelor lumii acesteia, însă vădea o noblețe aparte. Totul respira ordine, bun gust și armonie. Domnea acolo un aer aproape princiar, nu prin bogăție, ci prin eleganța discretă a lucrurilor și prin demnitatea celui care le locuia. Deopotrivă odaia în care ne‑a primit și chipul său purtau aceeași amprentă a unei frumuseți lăuntrice cultivate îndelung.

În ciuda suferinței care se citea pe fața sa și a slăbiciunilor aduse de vârstă și de încercările vieții, părintele Benedict vorbea cu o seninătate care impresiona. Cuvintele sale erau pline de căldură, de înțelepciune și de nădejde. Nu transmitea tristețe sau descurajare, ci acea pace adâncă pe care numai oamenii care au trecut prin multe suferințe și au rămas aproape de Dumnezeu o pot dărui altora. Sunt încredințat că aceeași lumină sufletească i‑a însoțit pe toți cei care i‑au trecut pragul și au avut binecuvântarea de a‑l asculta.

Privind în treacăt încăperea, am zărit icoane de mare frumusețe și câteva picturi alese cu discernământ. Era o îmbinare rar întâlnită în chiliile obișnuite, o mărturie a sensibilității sale față de frumusețea autentică. Acolo nu se afla nici urmă de lux sau de ostentație, ci expresia unei iubiri profunde pentru armonie, pentru artă și pentru ceea ce poate înălța sufletul către Dumnezeu. Ele vorbeau despre rafinamentul său interior, despre noblețea unei culturi asumate și despre convingerea că frumusețea, atunci când este curată și smerită, poate deveni o cale către contemplație.

Această întâlnire mi‑a confirmat ceea ce aveam să descopăr mai târziu și din mărturiile altora: că arhimandritul Benedict Ghiuș a fost unul dintre acei oameni rari în care cultura și rugăciunea, delicatețea și fermitatea, smerenia și demnitatea s‑au unit într‑o armonie luminoasă. De aceea, amintirea lui continuă să strălucească asemenea unei candele aprinse în tăcerea unei chilii monahale, răspândind peste ani lumină, pace și binecuvântare.

Păstrând în inimă întâlnirile de la Mănăstirea Cernica, puține la număr, dar de o prețiozitate pe care anii nu au putut‑o șterge, am simțit că nu puteam lipsi nicidecum în ziua înmormântării sale. Însă în aceeași zi aveam examenul de muzică de la sfârșitul anului întâi de studii. Timpul părea împărțit între o datorie academică și o datorie a inimii. Am așteptat cu răbdare să‑mi vină rândul la examinare, iar imediat după aceea, împreună cu un coleg de an și cu un coleg mai mare - doctorand pe atunci la Institutul Teologic de Grad Universitar din București, devenit între timp arhiereu - am pornit către Cernica, cu dorința de a‑l conduce pe ultimul drum pe cel pe care îl prețuiam atât de mult.

Era o zi scăldată în lumină. Soarele își revărsa razele cu o neobișnuită mărinimie peste lacurile, aleile și arborii bătrâni ai mănăstirii. Privind acum în urmă, am impresia tot mai limpede că întreaga strălucire a acelei zile se adunase pentru a învălui chipul celui care iubise lumina lui Hristos mai mult decât orice lumină a lumii acesteia. Atunci când sicriul său a fost scos din Biserica „Sfântul Nicolae” de pe ostrovul Cernicăi, unde fusese săvârșită slujba Prohodirii, plutea o atmosferă de pace și de reculegere ca și cum toată natura participa la despărțirea de acest slujitor ales al lui Dumnezeu.

Îmi revin în minte chipurile celor prezenți atunci. Îi văd parcă și acum pe episcopii Gherasim Cristea și Roman Ialomițeanul, alături de soborul de preoți venit să‑i aducă rugăciunile prohodului. Nu era un sobor foarte numeros, însă avea frumusețea și solemnitatea pe care le dăruiește prezența oamenilor duhovnicești. Dintre toți, nu pot să nu‑mi amintesc chipul blând și luminos al Cuviosului Sofian Boghiu, cel care avea să fie recunoscut mai târziu ca unul dintre părinții duhovnicești ai vremurilor noastre. S‑au rostit cuvinte de despărțire pline de respect și de prețuire, însă aveam sentimentul că nici un cuvânt nu putea cuprinde întreaga bogăție a unei vieți precum cea a părintelui Benedict. Pentru asemenea oameni, tăcerea spune mai mult decât cele mai alese discursuri.

În acele zile, însă, dincolo de liniștea cimitirului monahal, țara traversa o perioadă de mare tulburare. Bucureștiul era marcat de evenimentele dramatice ale lunii iunie 1990, de prezența minerilor și de neliniștea care cuprinsese întreaga societate. Mulți oameni rămăseseră în case, retrași și temători, iar atmosfera generală purta amprenta unei istorii care părea să repete vechi răni și vechi suferințe. În mod paradoxal, în timp ce zgomotul lumii se întețea, un mare iubitor al liniștii își încheia călătoria pământească și pășea spre odihna cea veșnică.

Arhimandritul Benedict Ghiuș s‑a dus la Dumnezeu într‑o anumită singurătate, pe care, într‑un fel, o îmbrățișase și în timpul vieții sale. Nu era singurătatea abandonului, ci retragerea luminoasă pe care o aleg adesea sufletele care și‑au aflat adevărata lor companie în Dumnezeu. Nu a căutat mulțimile, nu a dorit aplauzele și nici nu a alergat după aprecierea oamenilor. A preferat discreția, tăcerea roditoare și lucrarea nevăzută, iar această alegere a devenit una dintre cele mai frumoase lecții ale existenței sale.

Astăzi, când mă întorc cu gândul la acea zi și la acele clipe, înțeleg că astfel de amintiri sunt mai prețioase decât nestematele. Ele nu se păstrează în cufere și nici nu pot fi măsurate în valori trecătoare, ci rămân adânc așezate în inimă, asemenea unor daruri pe care timpul nu le poate risipi. Dincolo de toate, rămâne nădejdea că rugăciunile sale îi însoțesc și acum pe cei care l‑au cunoscut, iar memoria lui continuă să lumineze discret viețile celor care‑L caută cu toată inima lor pe Dumnezeu. Astfel, chipul arhimandritului Benedict Ghiuș rămâne nu doar în paginile istoriei, ci mai ales în acea neuitare binecuvântată care îi însoțește întotdeauna pe cei ce au trăit aproape de Dumnezeu și au făcut din întreaga lor viață o tainică slujire a luminii.