Nu ne putem mântui pe noi înşine

Tânărul dregător nu trebuie privit neapărat ca reprezentant al oamenilor bogaţi, atenţionaţi de Mântuitorul pentru lipsa lor de sensibilitate în ceea ce priveşte Împărăţia lui Dumnezeu, deşi acest lucru reiese, în mai multe rânduri, la Sfântul Evanghelist Luca. Faptul că tânărul dregător era bogat, lucru care probabil se putea vedea chiar şi din îmbrăcămintea lui, nu se constituie într-o vină, pentru că Mântuitorul, indiferent de aceasta, l-a chemat să-I urmeze, să-I devină ucenic. Atunci când se apropie de Iisus, tânărul Îl numeşte bun, ca să-I câştige bunăvoinţa, dar Mântuitorul nu se arată deloc impresionat de aceasta. Simplitatea cu care îi vorbeşte Învăţătorul tânărului ne face să ne gândim mai bine, atunci când încercăm să complicăm lucrurile, când ţinem neapărat la etichetă, chiar dacă aceasta, din motive de familiaritate, nu mai este necesară. Relaţia dintre interlocutori se vede ca una apropiată, însă distanţa dintre ei, prezentă în mintea tânărului dregător, nu s-a micşorat. Trecerea peste hăul pe care noi înşine l-am aşezat între noi şi Dumnezeu este în fapt scopul acestei convorbiri a Mântuitorului cu tânărul dregător.

Ne naştem cu un trup şi un suflet, primite, prin voia lui Dumnezeu, de la părinţi. De aceea şi firea noastră, care este parte din firea strămoşilor, ne trage spre cele cu care se obişnuiseră ei. Tocmai distanţa pe care atracţia firii noastre o ia faţă de Dumnezeu este obstacolul principal pe care suntem chemaţi să-l trecem, în drumul nostru spre Împărăţie. Paradoxal, însă, ştim că această Împărăţie este înlăuntrul nostru! Cu toate acestea, nouă ne vine foarte greu, dacă nu chiar imposibil, să parcurgem această distanţă de unii singuri. Ucenicii sunt total dezarmaţi atunci când Mântuitorul trage o concluzie, în urma plecării tânărului, întristat şi amărât, pentru că acesta era foarte bogat. Bogăţia este o parte a firii omului, pentru că ea nu se face dintr-odată, dacă e cinstită, la fel cum şi patimile sau aplecarea spre acestea sunt o parte a firii noastre. Acest lucru îl înţeleg foarte bine Apostolii, şi de aceea pun întrebarea: "Şi cine poate să se mântuiască?" Nouă nu ne-ar veni gândul să generalizăm astfel, fiindcă la prima vedere problema ţine doar de cei bogaţi material. Ucenicii însă au dat dovadă de vedere în profunzime şi întreabă, referindu-se chiar şi la ei, dacă omul poate trece peste acest zid, cu care se pricopseşte la zămislire. Bogăţia, aşadar, are şi altă conotaţie în acest caz. Ea se referă la orice "avuţie" de care se lipeşte inima omului: materială sau spirituală. A înfrunta însă această barieră a firii nu este posibil fără ajutorul şi puterea lui Dumnezeu. Cum să înţelegem acest lucru? Iarăşi suntem aşezaţi în faţa unei taine: a Bisericii. Dumnezeu Duhul Sfânt lucrează în chip tainic în sufletul fiecărui om şi, cu consimţământul şi dorinţa acestuia, uneşte cele două margini ale prăpastiei. Ne vine în minte aici şi prăpastia despre care vorbeşte, în relatarea aceluiaşi evanghelist, părintele Avraam atunci când îi răspunde bogatului care nu l-a miluit pe săracul Lazăr (Luca 16). Nădejdea noastră, aşadar, este în milostivirea lui Dumnezeu, dar cu ştiinţa că toate ni se dau după inima noastră. Dacă suntem cu inima deschisă spre a descoperi Împărăţia, atunci vom simţi numaidecât lucrarea Duhului. Această simţire însă nu va putea fi descrisă, pentru că nu este un proces mecanic. Doar după roadele Duhului ne vom putea da seama că Dumnezeu S-a milostivit spre noi şi ne-a binecuvântat, ca să-L putem vedea. În pasajul acesta cu tânărul dregător, Mântuitorul ne atrage atenţia asupra condiţiei noastre umile, ca să ne smerească, dându-ne totuşi speranţă în puterea şi milostivirea lui Dumnezeu. Dacă noi nu putem face singuri ceva pentru a ne depăşi condiţia, pentru a ne apropia de Împărăţie, prin lepădarea sinelui (bogăţii şi patimi), atunci iubirea lui Dumnezeu le poate face pe toate acestea. În lucrarea noastră, aşadar, să ţinem minte acest lucru şi să nu deznădăjduim!