Numele diavolului
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, Omilia a IX-a, IX-X, în Părinți și Scriitori Bisericești (2009), vol. 1, pp. 172-174
„Se numește Satan pentru că se împotrivește binelui. Acest sens îl are în limba ebraică, după cum cunoaștem din Cărțile Regilor: Și a ridicat Domnul satan (potrivnic) lui Solomon pe Hadad, regele sirienilor (III Regi, 11, 14). Se numește diavol pentru că este în același timp și colaborator al păcatului nostru, și acuzator; se bucură de pierderea noastră, dar și denunță faptele noastre. Firea lui este necorporală, potrivit cuvintelor apostolului: Lupta noastră nu este împotriva sângelui și trupului, ci împotriva (...) duhurilor răutății (Efeseni 6, 12). Dregătoria lui este de conducător, tot potrivit cuvintelor apostolului: Lupta noastră este împotriva începătoriilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestuia (Efeseni 6, 12). Locul în care-și are sediul conducerea lui este văzduhul, după cum spune același apostol: Potrivit stăpânitorului puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării (Efeseni 2, 2). De aceea se numește și conducător al lumii, deoarece conducerea lui se exercită în jurul pământului. Așa spune Domnul: Acum este judecata lumii acesteia; acum conducătorul lumii acesteia se va izgoni afară (Ioan 12, 31); și iarăși: Vine conducătorul lumii acesteia, și în Mine nu va găsi nimic (Ioan 14, 30). Dar pentru că s-a spus despre oastea diavolului că sunt duhuri ale răutății întru cele cerești (Efeseni 6, 12), trebuie să se știe că Scriptura numește de obicei văzduhul cer, ca în următoarele texte: Păsările cerului (Matei 6, 26) și: Se suie până la ceruri (Psalmi 106, 26), adică se suie până în ținuturile cele mai înalte ale văzduhului. Pentru aceea și Domnul a văzut pe Satan ca un fulger căzând din cer (Luca 10, 18), adică a căzut din propria sa conducere și a ajuns jos, ca să fie călcat în picioare de cei care nădăjduiesc în Hristos.”
Origen, Contra lui Celsus, Cartea a VI-a, Cap. XLIV, în Părinți și Scriitori Bisericești (1984), vol. 9, pp. 407-408
„(...) Se cuvenea ca Dumnezeu, Care știe să folosească, pentru scopuri necesare, până și urmările răului, să facă loc undeva, în univers, și acestor ființe atât de rele, rânduind astfel un loc de luptă pentru virtute celor care vor să se lupte «după lege» (II Timotei 2, 5), pentru a o redobândi. Puși la încercare de răutatea acelora, ca «aurul în foc», și făcând totul ca să nu pricinuiască nici o vătămare firii lor cugetătoare, aceștia se arată vrednici de înălțarea spre cele dumnezeiești și sunt atrași de Cuvântul spre cea mai înaltă fericire, dacă aș putea-o numi așa, spre culmea bunătăților. Cuvântul «satan», cum se numește el în limba ebraică, ori satana în cea elinească, tradus (în limba română) înseamnă «potrivnicul». Și oricine și-a ales răutatea, ca unul care săvârșește fapte potrivnice virtuții, este un satan, adică un potrivnic al Fiului lui Dumnezeu, căci Fiul lui Dumnezeu este dreptate, adevăr și înțelepciune. Dar într-un sens mai propriu potrivnicul este cel dintâi dintre toți cei ce fuseseră cândva în pace și trăiau în fericire, dar și-a pierdut apoi «aripile» și a căzut din starea lui fericită. Acesta, după cum zice Iezechiel, umbla «fără prihană în toate căile lui» până ce s-a aflat în el «nelegiuirea»; în el, care era «pecetea asemănării și cununa frumuseții» (Iezechiel 28, 15; 12, 13) în raiul lui Dumnezeu. El, ca și cum s-ar fi săturat de bunătăți, a ajuns la pierzare, după cuvântul adresat lui în taină: «Pierit-ai și mai mult nu vei mai fi în veac» (Iezechiel 28, 19).”
(Cuvânt patristic, Pr. Narcis Stupcanu)