Numele ei era Uitare

După Ziua cea mai albă, romanul Nu­mele ei era Uitare, cel de-al doilea vo­lum al tetralogiei inspirate de po­etica anotimpurilor, continuă proiectul scriitoarei Andreea Nanu de a propune cititorilor o proză densă, lirică, inspirată de nevoia de frumuseţe şi de că­u­ta­rea adevărului într-o lume care încearcă să-şi salveze sensul şi credinţa. În martie 2014, în Du­minica Ortodoxiei, Ziua cea mai albă ni se descoperea ca o p­a­ra­bo­lă a vieţii omului contemporan, reinterpretând, în acorduri muzicale, lupta lui Iacob cu Îngerul. Poate nu întâmplător, lansarea romanului Numele ei era Uitare, în cadrul Târgului de carte Gaudeamus, are loc în ziua închinată intrării Maicii Domnului în biserică. Încă din primele pagini, Letiţia Tauber (Lete), „făptura mută şi fără amintiri“, păşeşte în grădina casei ca într-un templu, sacra­lizând cu inocenţa ei elementele unei naturi care încearcă să se elibereze de îngheţul iernii şi, în acelaşi timp, de încremenirea istoriei care a lăsat urme adânci în lumea satului şi în sufletele celor care-l locuiesc, fără să-i mai înţeleagă rosturile. După iarna camuflată în poezia interioarelor, în misterul caselor-prezenţe din Ziua cea mai albă, Numele ei era Uitare coboară discret în taina primăverii ca metaforă pentru anoTimpul copilăriei, prima vârstă umană în care, printr-un firesc al lucrurilor, suntem cel mai aproape de tot ce înseamnă primordial, esenţă, lucru nealterat de intervenţia civilizatoare care îşi pune amprenta asupra noastră, pe măsură ce înaintăm în viaţă. Un fel de anotimp enclavă, cum spune criticul Christian Cră­ciun, în care suntem încă foarte aproape de Paradis. Miza cărţii rămâne aceea de a ajuta perso­najele, laolaltă cu cititorii, să re­găsească o cale spre acest pa­radis pierdut, prin frumuseţe şi prin speranţă.

Romanul are în centru destinul unor personaje abia schi­ţa­te în primul volum, Letiţia Tauber, descendenta familiei Veroni, şi pianistul Dan Vineş, care se întoarce în satul natal. Însoţit de Lete, Dan Vineş trece pragul casei, păşind în copilărie. Deşi fragile, diafane, urmele celor dispăruţi se păstrează în nostalgia care învăluie ca un abur înmiresmat casa, cuibă­rin­du-se, ca pânzele fine de păianjen, în cele mai tainice locuri ale sufletului şi ale memoriei. Riscul asumat este, fireşte, suferinţa provocată de regretul că nu a iubit destul, că nu a împărtăşit cu cei dragi epifania timpului ce le-a fost dăruit împreună. Iazul, miriştea, cuiburile care adă­pos­tesc din nou viaţa în ascunzişul trestiilor, semănatul pământului, ploile care se revarsă din cer ca o binecuvântare, dar şi potopul învolburat care izolează de sat casa Vineşilor ca pe o arcă a lui Noe, toată această natură dă personajelor o consistenţă apar­te; natura ni se descoperă a fi ingredientul Memoriei şi Nos­tal­giei care vor conduce la transfi­gu­rarea spirituală şi la re­gă­si­rea credinţei pierdute. Însă ace­eaşi natură care face copilăria să pară o hiperbolă mirifică a re­a­li­tăţii, odată ce este dis­pre­ţu­i­tă şi batjocorită de istorie şi de oamenii care nu mai sunt capabili să o înţeleagă, se răzbună. Spi­cele Chalmyriei Rosa desco­pe­rite de Nela Dorian în laboratorul părăsit coincid cu anii comunismul care, asemenea plan­tei otrăvite, contaminează o lu­me ancestrală, ucigându-i spiritul. Mărturie stă scena cutre­mu­rătoare din jurnalul-ierbar în care Lete îşi aminteşte de pre­otul căruia comuniştii îi dau foc în propria casă; la fel, tinerii care se întorc în sat, cu scopul de a vinde pământurile moştenite de la părinţi, sfârşesc prin a des­coperi inconsistenţa ambiţiilor lor. În final, apele tulburi o vor lua pe Lete, într-o scenă a cărei semnificaţie se apropie de răs­cumpărarea, prin botez, a gre­şe­lilor celorlalţi. Dan va rămâne în­chis în casa copilăriei, în ziua suspendată a nunţii lui. Casa Vineşilor devine o insulă, prizonieră în timpul Memoriei. Personajul, la fel ca şi cititorul, nu are de ales decât să coboare, până la încetarea ploilor, în paginile Fragmentarium-ului un­de se va reîntâlni cu Lete şi cu întrebările suspendate ale vieţii.

Într-un plan paralel, dez­ghe­ţului apelor, fenomen pregnant al primăverii, îi corespunde un dezgheţ al memoriei. Aşa cum miriştea şi iazul din grădina casei vor primi din nou păsările în cuiburile părăsite, la fel, memoria face să încolţească o sumedenie de fire ale unor poveşti uitate: Dan Vineş şi Nora Chianti care pleacă de acasă, fiind ademenită de mirajul străinătăţii, Nela Dorian şi Hagop Mar­dichian, care reînvie o iubire din cartierul armenesc al Bucu­reştiu­lui interbelic. Dar oricât de complicate şi de ramificate devin aceste poveşti, oricât de specta­cu­loasă e topirea lor într-una sin­gură, totul se reduce, ca în­tr-o compoziţie muzicală, la un fir unic, la o întrebare esenţială, formulată de copilul Dan Vineş în prolog: Ce înseamnă suflet? Vom descoperi un suflet, al lui Lete, dar şi spiritul primăverii care anunţă, întocmai ca de­di­caţia cărţii, o celebrare a Vieţii.