O aşa mare iubire
Prin arta lirică, una dintre căile nebănuite ale revelaţiei nemuririi, Ioan Pintea realizează o georeferenţiere lăuntrică a omului, o cartografiere a universului abisal al fiinţei. Cartea, recent publicată la Editura Cartier, pe care ne-o dăruieşte poetul din Runcu Salvei, este o cuprinzătoare antologie, Faţă către faţă. Poeme alese (1992-2019). Aceasta reuneşte poezii din volumele: Casa Teslarului (2009), Melci aborigeni (2013), 50. Poeme alese (2013), Mormântul gol (1999), Grădina lui Ion (1999), Frigul şi frica (1992), antologia având o prefaţă amplă semnată de renumitul critic literar Ion Pop.
Poetul „e ştiutor şi nu se căinează, nu se autocompătimeşte, e slobod, e sănătos”, în aprecierea Monahului Nicolae. Ucenic modelat spiritual şi îndrumat literar, antrenat în magia jocului de Nicolae Steinhardt, Ioan Pintea este un creator înzestrat, îndrăzneţ, dăruit cu har, cu lut sărutat divin, un spirit pătrunzător al cuvântului rănit de frumuseţe şi umplut cu sens. Poemele, de curăţie liturgică, sublime, cu uşor luciu metalic, cu o „materialitate agresivă” (Ion Pop), cu iz de mugur tânăr, de mireasmă de răşină, de chilie, de Lighet, sunt tot atâtea întâlniri în delta fiinţei, elogii ale bucuriei, trăiri ale miracolului credinţei, fericire şi privilegiu al tăcerii, sărbătoare lirică, o re-întregire prin cuvânt, o întâlnire în lumen, poezie prin care eşti chemat ca la o cină de taină să fii „cuvânt plin, nu vorbă goală”, cum scrie Dumitru Ichim.
Crescut şi educat în fascinantul spaţiu afectiv rural, cu rădăcini prelungindu-se în mit, în sensul blagian, de unde îşi urcă poemul-pasăre spre cer, zborul îi este dăltuit în fiinţă, până la mântuire; el are dovada re-amintirii, cu determinante mai clare decât Adrian Popescu. Cuvântul e clepsidră între pământ şi cer, spirală pe care se petrece mântuirea: mântuirea e aici, între păpădiile smereniei (quintelnic). Este microcosmos divin, năvod umplut cu peşte, „în bărci de rodii, noi doi şi Înaltul”, cum scrie George Holobâcă în „Sonete”. Brazda de acasă şi cerul de deasupra sunt spirala vieţii, un petic de pământ, dar şi un colţ de cer deasupra, amândouă aşezate cu rânduială într-un fel anume. Doar acasă, în sens liturgic, poate exista rod: nu există altundeva un loc mai bun. Pământul de acasă şi cerul de deasupra au fost hărăzite nouă întru fericire şi bucurie: absolut toate sunt aici/ în firimitura aceasta de grâu, / în picătura aceasta de vin (euharistie).
Poezia este criptată, învăluită într-o carapace de mătase, ermetismul este o formă de rezistenţă şi sublimare, de depăşire a condiţiei ontologice: uriaş este sufletul/ bolta prelinsă prin cupola aceasta/ îl ajunge despărţindu-l de trup/ vorbeşte holbura căţărându-se pe bobul de grâu/ strivite sunt cuvintele tale! [...] desprins din aripa păsării mă desfac/ întreg ţipătul are gura crăpată/ zborul meu îi prelungeşte tăcerile (desprinderea din aripă). Poetul foloseşte uneori trimiteri metalingvistice eminesciene şi stănesciene (rămâne râsul meu peste râsul vostru/ o „călărire în zori”, stele lungi se prăbuşesc indiferente în mare), blagiene (ioan se sfâşie în pustie), trimiteri spre Adrian Popescu (un înger cade în gol de pe aripa templului). „Prefigurând imaginea unui şarpe, toiag divin al minunilor făurite prin intermediul lui Moise, Frica însăşi invită spre vindecare: „eu sunt frica/ nu-ţi fie frică/ loveşte cu putere cu scâncet/ şi vei săruta solzii şarpelui ridicat”, putem citi în interpretarea Mariei Daniela Pănăzan.
Gânditor profund şi tenace, fiind de formaţie preot, un bun cunoscător, pricepător şi tălmăcitor al Evangheliei, Ioan Pintea prelucrează în opera poetică multe idei şi parabole biblice, simboluri christice, notaţii zilnice devenind bijuterii metafizice sub atingerea cu aripa metaforei. Sondează bucuria: dănţuieşte/ mila e cu tine (isaiia-n dănţuire), fiinţa adâncă, iubirea care ne u(r)neşte, cum formulează Constantin Necula, mereu în intima apropiere de cuvânt, faţă către faţă, după cum sugerează şi titlul antologiei de poezie, versetul din Corinteni 13, atunci când vom vedea cu adevărat, în stadiul absolut al existenţei, cum tălmăceşte Valeriu Anania sau cum apare în Biblia de la 1688, „când va veni cel deplin”, în oglindirea divină, cine suntem.
Asemenea lui Apollinaire, poetul suprimă punctuaţia pentru a oferi o libertate desăvârşită, nezăgăzuită fluviului liric; poetul e martor în absida sacră: stau înlăuntrul acestui poem/ ca într-un cuptor încins stau/ [...] el e metafora mea (muza apollinaire). Poetul încearcă o dezlipire de agresivitate prin plăpândul inimii, prin asocieri contrastante şi sonorităţi neîmblânzite precum: urletul, tăcerea, gura, dinţii, strigătul, motive recurente, până în deltele unei podgorii a sufletului, până în sâmburele fructului pârguit, în fagurii gândului opalin care suie până în sinapsele neuronale: gura mea cu toţi dinţii striviţi în sâmbure/ uimesc paşnica migraţie a viermilor albi/ şi despică în patru bunătatea miezului (mansarda de abur gătită); proiecţiile de la nivelul imaginarului poetic devin basoreliefuri lirice.
Nucleul poemelor e grefat pe spirală, care reprezintă suişul, scara spre divin; poezia e pâine şi vin pentru Înviere, e suferinţă a cuvântului, frângere a pâinii şi a vieţii, e creatoare de dimensiuni noi: inspiraţia este o gură de deasupra care/ nu te mai lasă cu lucrurile din jur să te-nţelegi/ se aude de departe cum trosneşte peste capete/ refăcând memoria precum o oglindă spartă (inspiraţia).
Casa Teslarului, în interpretarea Irinei Petraş, „este partea de lume care se sprijină şi face posibilă partea de cer. Ridicarea la cer e recunoaştere a forţei creatoare. Credinţa şi poezia sunt două lumi reunibile prin fantasmă, într-o îndrăzneaţă şi fertilă vecinătate”: te-am ridicat de pe pământ în inima mea.../ de acolo te simt şi te aud şi te văd (oglindă).
Poezia e melancolie cu mireasmă baudelairiană: melancolia ta e ca o floare de mac uşor atinsă cu inima (de dragoste), în care se aude strigătul ca o toamnă, iar frica e singurul loc domentic din viaţa aceasta. Din amfiteatrul interior se disting rezonanţe ale conştiinţei în poezia cocoşul (lui kefa), iar aşezământul liric este o aşa mare iubire: mă străduiesc din răsputeri să vă conving/ că zgomotul lumii e de fapt muzica mea interioară. Cuvântul devine clepsidră între pământ şi cer.
În cuptorul căptuşit cu cărămidă al poemului şcoala ardeleană (de poezie) este arsă ideea de sorginte hölderliniană: la ce eram noi folositori în vremuri de secetă preabunule ioan? La ce bun poeţii astăzi, mă întreb eu, când omul tehnicizat şi tehnologizat nu mai are sensibilitate, într-o societate în care bagatelizăm cultura (de unde atâta pasiune pentru adevăratul joc!), manelizăm şi îndobitocim tinerii? Interogaţia metafizică hölderliniană devine fizică, în realitatea depersonalizată de azi. La ce bun inteligenţa fără suflet, fără bunătate, fără candoare şi uimire?
Antologia Faţă către faţă începe cu un poem inedit, cu un titlu sugestiv: sau despre detracare. Ceva în lumea asta s-a stricat: cearta precum un nor negru/ peste întreaga omenire/ [...] un război greu de oprit/ din care generaţia păcii nu înţelege nimic/ [...] nu mai e cu putinţă înţelegerea.
Ioan Pintea este un scriitor original, bine individualizat în peisajul liric transilvan, apreciat de critica literară, „un poet şi un om cu certitudini greu de clintit, nepuse de fapt niciodată sub semne de întrebare, dar confruntate la fiecare pas cu probele, nu uşoare, ale realităţii date, acceptate ca fiind fireşti în lumea noastră a oamenilor”, cum conchide în prefaţa cărţii Ion Pop. Poetul sondează un teritoriu de profundă interioritate, un spaţiu al neliniştilor metafizice, al melancoliilor, cu meandrări subtile în luciul raţiunii şi în enigmaticul lucrurilor şi al limbajelor, cu accente profunde înspre domeniul afectiv.