O carte despre istoria religioasă a Bucovinei la instalarea regimului comunist
„Se pare că pentru mulţi istoria Bucovinei se opreşte la 1918, fără a se încerca măcar să se înţeleagă de ce au fost posibili un 1940 şi un 1944, ani de cumpănă pentru neamul românesc.“ Acestea sunt cuvintele preotului Dumitru Valenciuc, slujitor al Parohiei Volovăţ, din judeţul Suceava, cunoscut căutător al trecutului din Ţara Bucovinei şi autor al cărţii „Arhiereul Emilian Antal Târgovişteanul, lt. de Mitropolit al Bucovinei, 1945-1948“, Câmpulung, Biblioteca „Mioriţa“, 2005, 258 de pagini, cu anexe documentare şi fotografice. Prin această lucrare, autorul creionează o frescă religioasă a Bucovinei la instalarea regimului comunist, o perioadă de mari încercări şi chiar necunoscută istoricilor, mai ales din mediul religios românesc. Părintele Valenciuc îşi elaborează demersul prin cheia biografiei arhiereului Emilian Antal, nepot al întâiului patriarh român, care în 1938 fusese hirotonit ca episcop-vicar. După decesul patriarhului Miron Cristea, arhiereul Emilian este numit locţiitor la Eparhia Argeşului, unde dovedeşte o rodnică activitate pastoral-misionară, în speranţa alegerii pentru acest scaun eparhial. La alegerile eparhiale din ianuarie 1944 nu întruneşte numărul de voturi, ajungând stareţ la Mănăstirea Cernica, de lângă Bucureşti. În acea vreme, România trecea prin mari schimbări politice şi militare. Intuind neajunsurile care se vor abate asupra Eparhiei Bucovinei, în ianuarie 1945 mitropolitul Tit Simedrea demisionează. La 6 martie 1945, ziua instalării guvernului „democrat“ condus de Petru Groza, arhiereul Emilian Antal este numit locţiitor al scaunului bucovinean de către patriarhul Nicodim Munteanu. Gestul a avut o componentă bisericească, dar şi una politică, într-un context în care se vehicula ideea desfiinţării acestei eparhii al cărei teritoriu fusese devastat de război şi din care jumătate era ocupat deja de Uniunea Sovietică. Cu toate acestea, noul locţiitor s-a bucurat de un real sprijin din partea lui Emil Bodnăraş, lucru care la prima vedere ar părea ciudat. De aceea, autorul tratează subiectul în contextul politic şi religios deopotrivă. Caută răspunsuri în gesturile făcute de guvernanţii comunişti, în acţiunile care se concretizau în mediul bisericesc, adesea influenţate de rivalităţile politice, pe care autorul le surprinde prin interpretarea atentă a documentelor de arhivă şi a publicaţiilor din epocă. De multe ori, Dumitru Valenciuc apelează la memorialistica oamenilor politici, dar şi la Dudu Velicu, un bun cunoscător al realităţilor bisericeşti româneşti de la jumătatea secolului trecut. Tocmai de aceea, autorul uneori se exprimă prea direct în prezentarea unor realităţi crude, cu consecinţe grave pentru viaţa religioasă din România postbelică. Pe de altă parte, Dumitru Valenciuc este printre puţinii istorici din mediul religios românesc care surprind rivalităţile unor slujitori ai căror interese se răsfrângeau până la conducerea superioară a Bisericii, rivalităţi care erau alimentate de oameni politici, mulţi aliaţi ai partidului comunist, tot aşa cum se practica în perioada ante şi interbelică. Dincolo de aceste realităţi de la nivel instituţional, Dumitru Valenciuc abordează o serie de aspecte care vin să întregească tabloul religios al Bucovinei. În câteva capitole tratează situaţia administrativă a Eparhiei Bucovinei, epurările şi primele arestări ale clericilor operate de noua putere politică, rechiziţiile iniţiate de autorităţile militare sovietice. De asemenea, sunt reliefate măsurile luate de arhiereul Emilian, precum redresarea situaţiei materiale a clericilor refugiaţi, asigurarea unei conduceri eficiente a fondului forestier bisericesc, ajutorarea orfanilor, funcţionarea Facultăţii de Teologie, acum mutată la Suceava, organizarea misiunii eparhiale, dezvoltarea monahismului sau redeschiderea tipografiei eparhiale de sub ale cărei teascuri au apărut periodicele bisericeşti şi diverse lucrări teologice. Cu toate neajunsurile venite dinspre puterea politică de la Bucureşti, activitatea în Eparhia Bucovinei, acum rămasă numai cu Arhiepiscopia Sucevei şi Episcopia Maramureşului, părea că este pe drumul cel bun. A venit anul 1948 în care factorul politic dicta tot mai mult în relaţia cu Biserica. La puţin timp după adoptarea unui alt cadru legislativ privind cultele, Eparhia Bucovinei era desfiinţată, în locul ei fiinţând Arhiepiscopia Sucevei şi Maramureşului. A doua zi, 18 septembrie 1948, titular al acestei eparhii era numit Sebastian Rusan, care mai înainte fusese eparhiot la Maramureş. Astfel, arhiereul Emilian era din nou eliberat dintr-o funcţie în care dovedise mult zel misionar. O vreme a fost director al Seminarului Monahal de la Neamţ, apoi stareţ la Cozia, pentru ca ultima parte a vieţii să o petreacă la Topliţa, acolo unde unchiul său, Miron Cristea, înfiinţase o mănăstire. Toate aceste frânturi de istorie bisericească românească le găsim prezentate cu multă acurateţe şi viziune critică în cartea părintelui Dumitru Valenciuc.