O copilărie tristă luminată de binecuvântata viață de la sat
Cine poate uita frumoasele amintiri din vremea copilăriei, mai ales pe cele petrecute în universul fascinant al satului? Nici Mihail Sadoveanu nu avea cum să dea uitării astfel de momente inconfundabile, trăite într-un cătun pitoresc de pe Valea Moldovei, Verșeni. Astăzi, 5 noiembrie, calendarul culturii naționale ni-l amintește pe cel supranumit „Ștefan cel Mare al prozei românești”, născut la început de Brumar, acum 139 de ani. Din acest motiv, propunem o succintă incursiune în veleaturile năvalnice ale prunciei lui, marcate de decesul neașteptat al mamei, dar și de statutul de fiu renegat de tatăl său.
În volumul autobiografic Anii de ucenicie, Sadoveanu nu ne oferă informaţii suficiente pentru a putea înţelege cum tatăl său, avocat de profesie, provenind dintr-o familie de boieri, a acceptat să trăiască alături de o ţărancă, și încă de una ce nu ştia carte. Scriitorul nu explică nici de ce nu a purtat chiar de la naştere numele de familie al tatălui, ci abia după ce Profira, mama lui, a decedat fulgerător, la doar 33 de ani. Fuga din casa tatălui, din târgul Pașcanilor, la bunicii materni, în satul Verșeni (drum parcurs ulterior de Lizuca, arhicunoscuta eroină din Dumbrava minunată), l-a ajutat pe copil să-și ostoiască dorul de mamă tocmai prin tihna găsită în preajma bunicilor Gheorghe și Anghelina. De aceea lumea rurală i-a devenit, în anii maturității, un nesecat izvor de inspirație. Oful purtat de mic în suflet l-a determinat să scrie, peste ani: „…Viaţa mea ş-a mamei, în vremea ceea depărtată, era tristă. Deși tânără şi frumoasă, o vedeam pe mama plângând mereu; eu scâncind cu pumnii la ochi, într-un colţ încercam să înțeleg de ce. Tata îşi răsucea mânios mustaţa cruntă şi ne fulgera pe rând cu privirea, răcnind cu asprime la noi. Atunci ea mă ridica de jos, mă îmbrăţişa şi mă săruta cu patimă. Prindea apoi să lăcrimeze din nou, și eu o întrebam șoptit: Mamă, te-a bătut iar tata?”
Înlăcrimata copilărie din casa tatălui i-a „răzbunat-o” idilica viață petrecută la sat: „În satul bunicilor după mamă, era locul unde zburdam pe prunduri, în dumbravă, pe marginile fânaţelor, până ce ajungeam la o apă limpede în care-mi admiram ochii albaştri şi părul zburlit. Acolo m-am bucurat de petrecerile de iarnă, de poveştile cu iele şi strigoi… de câmpii şi lumină, de priveliştea munţilor şi de apa Moldovei”.
Totuși, bucuria clipelor trăite în tămăduitorul univers rural i-o estompa absența mamei: odată cu ea murise un întreg univers, iar băiatul - maturizat, se pare, de voie, de nevoie - gândea astfel: „… îndată după ce mama n-a mai fost în această lume şi în această viaţă, în durerea deznădăjduită ce m-a cuprins, m-am întors la ai săi; dintr-o dată bătrânii ei mi-au fost mai scumpi decât orice. Tot ceea ce nu fusese ea, tot ce nădăjduise, tot ce regretase trebuia să realizez eu în altă formă. Viața ei distrusă şi pustiită trebuia s-o răscumpăr eu”. Probabil marcat de suferinţa şi singurătatea copilăriei lui, la vârsta maturității, Sadoveanu a căutat să ofere ceea ce i-a lipsit: dragostea unui cămin fericit. Aşa se explică de ce a avut o casă plină de copii: căsătorit la doar 21 de ani cu Ecaterina Bâlu din ținutul Fălticenilor, familia Sadoveanu a fost binecuvântată de Dumnezeu cu 11 prunci.
Revenind la bucuriile trăite de nefericele june în viața tihnită de la sat, încheiem această sintetică privire în copilăria scriitorului făcând apel la amintirile sale: „Copil zburdalnic, bucurându-mă de câmpii și de lumină aveam în juru-mi chipurile oamenilor pământului, care aveau culoarea amurgului. Ceasul cinei, în preajma focului de găteje, era solemn și tăcut. Mulțămeam și eu lui Dumnezeu, ca și bătrânii mei dragi, ca toți ceilalți săteni, pentru tot. Ah, ce sobri erau oamenii în acel sat al copilăriei! Erau sobri de zeci și sute de ani”.
Iată, aşadar, o fărâmă din existența unui scriitor atât de prolific și de mediatizat, dar, din păcate, încă necunoscut suficient pentru a nu fi catalogat şi caracterizat de multe ori rupt de contextul istoric şi social, ignorându-se aspectele particulare ale vieţii lui, care nu numai că l-au marcat ca om, ci şi-au pus profund amprenta și asupra monumentalei sale opere.