O credincioasă iubitoare a Bisericii Ortodoxe Române, model de făptuire a binelui

La ceasul despărțirii de cei apropiați, credința ridică inima spre lumina făgăduințelor dumnezeiești.

Astfel, ne întoarcem către cuvintele Sfintelor Evanghelii, din care se revarsă mângâierea Învierii. Ele ne încredințează că toți cei care trec hotarul vieții purtând în suflet credință statornică în Mântuitorul Iisus Hristos pășesc către viața cea neînserată: „Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri în veac” (Ioan 11, 25-26).

Alături de această nemincinoasă făgăduință a Domnului răsună și cuvintele Sfântului Cuvios Ioan Iacob de la Neamț, Noul Hozevit, care a zugrăvit în versurile sale dorul sufletului după cetatea cea de sus:

„Un singur drum acum rămâne,

Străin de valul cel lumesc

Ierusalimul cel din ceruri,

În calea lui să mă grăbesc;

Acolo nu‑i apus de soare,

La el nu este nici durere, nici întristare, nici suspin,

Și cerul veșnic e senin”.

Drumurile pământești, risipite adeseori printre griji, îndatoriri și lucruri trecătoare, ajung într‑o zi la capăt. Toate popasurile lumii rămân în urmă, iar înaintea sufletului se deschide marea călătorie către Ierusalimul ceresc - ținta cea mai înaltă, limanul luminos și adevărata destinație a vieții. Spre această cetate fără de apus ne îndreptăm, prin credință, rugăciune și iubire, purtând în inimă dorul întâlnirii cu Hristos.

În lumina acestei nădejdi așezăm câteva gânduri la despărțirea de doamna Cornelia Stoian, ajunsă aproape de pragul venerabilei vârste de 90 de ani.

S‑a născut în satul Dealu Morii, Raionul Podu Turcului, chiar în ziua pomenirii Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor. Printr‑o tainică rânduială a lui Dumnezeu, același sfânt avea să‑i vegheze și să‑i ocrotească cea mai mare parte a vieții, petrecută în capitala României, sub acoperământul rugăciunilor sale.

De la Podu Turcului, din ținutul Moldovei, până la București, iar mai apoi, peste mări și țări, până în îndepărtata Arizona, drumul doamnei Cornelia Stoian a alcătuit un impresionant arc peste timp și depărtări. Călătoria sa a fost o experiență de viață aparte, purtată de dorința statornică de a le fi de folos celorlalți - familiei, dar și celor pe care Dumnezeu i‑a așezat în calea ei.

Din călătoria pământească suntem chemați să păstrăm, ca pe merinde pentru suflet, cuvintele înțelepte ale Sfintei Scripturi și învățăturile marilor Părinți ai Bisericii. Vechiul Testament ne amintește adevărul smerit al vremelniciei omenești: „Că străin sunt eu la Tine ca toți părinții mei” (Psalmul 38, 17). Oricât de puternic ne‑am lega inima de lucrurile lumii, vine o zi în care înțelegem că nu suntem decât oaspeți și călători, iar drumul fiecăruia se oprește, mai devreme sau mai târziu, la hotarul tainic dintre timp și veșnicie.

Același adevăr se descoperă și în cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care ne spune în Epistola către Evrei: „Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14). Toți pământenii sunt călători către o cetate neclintită, Ierusalimul cel de sus, unde nu mai există despărțire, lacrimă ori asfințit, ci lumina neîntreruptă a prezenței lui Dumnezeu.

În anii unui regim ostil Bisericii, doamna Cornelia Stoian s‑a arătat plină de evlavie și grijă sufletească față de cele sfinte. Dragostea sa pentru Biserică și pentru Sfânta Liturghie, precum și atenția arătată Catedralei Sfintei Patriarhii, prin jertfa ei personală și a familiei sale, au rămas semnele unei viețuiri împodobite cu fapte bune.

În această lumină trebuie înțelese și darurile făcute bisericii celei dintâi a Patriarhiei Române: un policandru și veșminte pentru slujire. La acestea s‑a adăugat prețuirea față de slujitorii sfântului lăcaș, pe care i‑a îndrăgit cu o afecțiune deosebită.

La ceasul vremelnicei despărțiri rămân rugăciunile și amintirile. Rămân mărturiile celor apropiați, ale familiei, rudelor și prietenilor săi. Cei mai mulți dintre ei nu mai sunt printre noi, căci viața doamnei Cornelia, îndelungată și bogată în bucurii, încercări și împliniri, a ajuns încet către asfințit. Și totuși, înaintea lui Dumnezeu nimic nu se pierde: nici binele săvârșit în taină, nici jertfa, nici rugăciunea și nici măcar suspinările născute din iubire.

Am întâlnit‑o și eu. Chipul ei răspândea lumină, iar sufletul era deschis către comuniune. Purta față de toți o bunătatea adâncă, pe care nu a mărturisit‑o numai prin cuvinte, ci mai ales prin fapte.

Cu vreo 30 de ani în urmă, când a călătorit în Elveția, îndată după anul 1990, i‑a cerut unei rudenii să se roage pentru ea. Plecase în căutarea unei mașini, dar s‑a întors cu două. Una dintre ele îi era destinată chiar părintelui rugător, deși nu‑i făgăduise mai înainte nimic. Ceea ce nu fusese rostit printr‑o promisiune s‑a împlinit prin discreția unei inimi darnice, pentru care iubirea adevărată nu rămânea doar cuvânt, ci se prefăcea în faptă și binecuvântare.

Doamna Cornelia Stoian a trimis din vreme înaintea sa, în Împărăția lui Dumnezeu, daruri de mare preț, oferite pe neașteptate și fără nici o obligație, izvorâte din îndemnul curat al iubirii. Astfel de amintiri și asemenea fapte rămân pilde luminoase, adevărate icoane ale milosteniei, pentru cei care încă nu înțeleg cât de însemnată este fapta bună și câtă lumină poate aprinde în viața unui om. Binele săvârșit în taină nu se pierde, ci trece dincolo de hotarele vremii și se așază ca o mărturie înaintea lui Dumnezeu.

Către amurgul vieții, ajunsă la vârsta deplinei maturități, a dorit să fie mai aproape de copiii săi, stabiliți de mulți ani pe îndepărtatul continent american. Astfel, în ultimii aproximativ zece ani, a rămas alături de fiicele sale și de familiile lor, bucurându‑se de căldura și ocrotirea celor dragi. După trecerea anilor înțelegem și mai adânc că rudele de sânge ne sunt adeseori cele mai apropiate, iar iubirea lor poartă o căldură și o putere pe care nici o altă apropiere nu le poate înlocui.

Deși se afla departe de locul nașterii sale și de cetatea Bucureștilor, unde trăise vreme de o jumătate de veac, doamna Cornelia și‑a dorit ca, la ceasul cel din urmă, să fie primită și însoțită de o comunitate ortodoxă păstrătoare a sfintelor tradiții, a rugăciunii statornice și a nădejdii Învierii. Avea încredințarea că, atunci când va fi chemată la Domnul, trupul său va fi așezat spre odihnă aproape de un lăcaș în care credința ortodoxă este păstrată cu evlavie.

Astfel, s‑a odihnit în pământul Mănăstirii Sfântului Antonie cel Mare și a Sfântului Ierarh Nectarie de la Eghina, din Arizona, întemeiată de Cuviosul Efrem de la Mănăstirea Filoteu din Muntele Athos. Despre această lucrare misionară și duhovnicească știu și eu, iar din bogata ei rodire are de învățat întreaga Biserică Ortodoxă. Părintele Efrem a fost el însuși un pelerin și un peregrin, ajuns departe de patria sa și de mănăstirea în care se nevoise și formase atât de mulți ucenici. A purtat însă cu sine, peste mări și țări, duhul Athosului, făcând să înflorească în pământul îndepărtat al Americii o adevărată grădină a rugăciunii.

De acest loc s‑a îndrăgostit Cornelia Stoian, alintată de familie și de cei apropiați cu numele de doamna Nușa.

O însoțim de departe cu rugăciune, recunoștință pentru dragostea arătată Catedralei Patriarhale, cu nădejdea neclintită că Dumnezeu îi va răsplăti dragostea pentru cele sfinte, faptele bune, milostenia și, îndeosebi, grija iubitoare arătată celor de lângă ea.

Toate acestea rămân pildă pentru cei apropiați, dar și pentru aceia care vor auzi istorisirea vieții sale, atât de bogată în învățăminte. Căci omul pleacă din această lume, însă lumina binelui pe care l‑a săvârșit continuă să strălucească în inimile celor rămași, asemenea unei candele care nu se stinge odată cu trecerea vremii.