O flacără
Eram tentat să intitulez această evocare despre un om trecut la cele veşnice, fratele nostru basarabean, regizorul Victor Bucătaru, "S-a stins o flacără". Aşa am gândit în emoţia ce m-a cuprins auzind cu regretabilă întârziere de plecarea sa grăbită pe celălalt tărâm. Mi-am dat însă seama îndată că acest titlu n-ar fi cel mai potrivit. Ardenţa acelei făpturi, atât de intensă şi contaminantă, adevărată vâlvătaie, n-are cum să se mistuie ori să pâlpâie în spuza vetrei. În memoria noastră, a celor care l-am cunoscut pe Victor Bucătaru, el rămâne torţa ce aprindea sentimente, idei. Aşa îl revăd în faţa ochilor, o fiinţă totdeauna fremătătoare, mereu în acţiune, rostind cu glas tare crezurile şi voind fierbinte să te câştige de partea cauzei lui, cea a adevărului şi românismului. L-am întâlnit în neuitatul 1990. Primisem în primăvara acelui an la Iaşi pe conducătorii Radioului şi Televiziunii din încă R.S.S. Moldovenească. Apele erau tulburi şi în România, şi în republica sovietică. Radioul Iaşi reînviase, şi românii din stânga Prutului erau fericiţi să-i poată auzi iar glasul de care fuseseră lipsiţi între 12 ianuarie 1985 şi 22 decembrie 1989. Le fusese dor de această rostire românească pentru că în ea reverberau durerile şi bucuriile lor. Se regăseau, ascultând emisiunile de cultură şi istorie de după 1965 ale acestui post de radio, în lumina izvoarelor. În una dintre nopţile dramatice ce-au urmat lui 22 decembrie 1989, la scurt timp după ce Radio Iaşi, suprimat de regimul ceauşist, îşi reluase activitatea, colegii de la Chişinău au venit să ne cunoască, să se solidarizeze cu noi şi au adus în traista lor şi câteva lucruri trebuitoare unei case ce fusese pustiită. Între acestea şi un reportofon, de care era nevoie ca de aer. S-a statornicit atunci o colaborare frăţească. În mai 1990, însuşi preşedintele Teleradio Moldova, Adrian Usatâi, a descins la Iaşi într-o vizită oficială ca să dea acestei legături un statut instituţional.
Nu uit nici azi, dincolo de emoţia firească, uimirea membrilor delegaţiei la vederea realităţii româneşti. Înţelegeam că aceasta se înfăţişa cu totul altfel decât le fusese prezentată de propaganda sovietică. România nu era un spaţiu edenic, dar nici unul al înapoierii şi sălbăticiei, cum li se spusese până la saţietate. Am poposit în acele zile şi pe la mănăstirile Moldovei. Oaspeţii noştri au fost mişcaţi până la lacrimi, păşind prin aceste colţuri de Rai. Priveliştile contrastau izbitor cu cele de acasă, cu bisericile şi chinoviile transformate în aziluri, grajduri, depozite sau cămine culturale. Descoperind toate acestea, preşedintele Usatâi mi-a propus să realizez la studioul de filme al Televiziunii de la Chişinău un documentar consacrat mănăstirilor din Moldova. Eram prins până peste cap cu tot felul de treburi legate de reconstrucţia radioului şi fundarea unei televiziuni publice regionale la Iaşi, dar am găsit fărâma de timp să mă dedic chemării, ce-o socoteam misionară. M-am aşternut la scris şi toamna m-am prezentat la Chişinău cu scenariul. Producerea filmului a fost încredinţată unui regizor aflat în miezul vieţii, un bărbat nu prea înalt, dar care, aidoma lui Ştefan cel Mare, îşi sporea prin tumultul interior statura. Se numea Victor Bucătaru. Era o personalitate respectată şi prestigioasă a cinematografiei moldoveneşti, redutabilă mai ales în documentar. Propunerea mea de a prezenta în film ctitoriile de pe ambele maluri ale Prutului i-a mers la suflet. Era dornic să se îndrepte "La izvoare", cum intitulasem eu scenariul, şi să revele în limbaj cinematografic rădăcinile noastre spirituale. Totodată, îmbrăţişase fără rezerve ideea de a surprinde în paralel splendoarea aşezămintelor monastice din dreapta Prutului şi paragina căreia îi căzuseră pradă cele din stânga în timpul robiei sovietice. Vedea în această paralelă nu doar un exerciţiu artistic, ci şi o faptă tămăduitoare, un îndemn spre resurecţie morală.
Victor Bucătaru a pornit în abordarea subiectului ce-i mergea la inimă cu întregul fiinţei sale de român care adulmeca mireasma libertăţii. A filmat vreme de un an şi mai bine la Putna, Voroneţ, Neamţ, Agapia, Trei Ierahi, Golia, Căpriana, Orhei şi peste tot în Basarabia unde plângeau chinoviile batjocorite de necredincioşi. Secvenţele filmate, grăitor dramatice, înălţătoare, erau contrapunctate inspirat de mărturii monahale, dar şi de cea a ierarhului Moldovei, Înaltpreasfinţitul Mitropolit Daniel, ori de aceea a unor istorici de talie, precum Alexandru Zub. Comentariul peliculei, citit cu vocea gravă, de clopot voievodal, a actorului Ion Ungureanu, ministrul culturii din Republica Moldova, focaliza asupra tâlcurilor de adâncime.
Filmul "La izvoare", cu o durată de aproape 50 de minute, a fost terminat spre sfârşitul anului 1991, la puţin timp după ce Moldova îşi declarase independenţa. Drumul spre micul şi marele ecran s-a dovedit însă unul anevoios. Imaginile, tulburătoare testimonii ale nelegiuirilor la care au fost supuse sfintele lăcaşuri în anii comunismului în Basarabia, erau inconfortabile pentru decidenţii de atunci, de fel inocenţi cu privire la ceea ce se petrecuse vreme de decenii în ţinuturile româneşti ocupate de sovietici. S-a încercat cenzurarea documentarului, dar Victor Bucătaru, omul de baricadă, neînfricatul operator de film din timpul războiului din Transnistria, nu s-a dat bătut. Filmul a fost vizionat în Comisia de cultură a Parlamentului de la Chişinău, condusă de un alt mare spirit românesc, poetul Ion Vatamanu, unde a primit undă verde pentru difuzare aşa cum fusese realizat.
Acesta era Victor Bucătaru. O flacără. Una nestinsă. Şi nu doar în amintirea noastră, a celor care l-am cunoscut. Torţa arde mai ales în cele câteva zeci de documentare şi filme artistice dintr-o carieră prodigioasă. Cel din urmă este mărturisitor al curajului şi iubirii arzătoare de patrie, libertate şi adevăr. Un veritabil cântec de lebădă. Se numeşte "Masacrul inocenţilor, Cronica unui război uitat" şi cuprinde zguduitoare imagini din Transnistria, ce au stârnit ample ecouri internaţionale.
La 12 august 2013, la aproape 65 de ani de viaţă, inima mereu clocotitoare a lui Victor Bucătaru a încetat să mai bată. O simţim pe mai departe pulsând la fel de năvalnic în imaginile cu luminiscenţă de flacără lăsate moştenire.