O istorie a filantropiei în Biserica Ortodoxă Română (I)
După modelul așezămintelor de asistență socială din primele veacuri creștine, așa se va fi întâmplat și în cea mai veche instituție bisericească din țara noastră, Episcopia Tomisului. Este de neconceput ca ierarhi cum au fost Sfinții Bretanion și Teotim să nu fi avut în jurul lor anumite instituții care să vină în sprijinul celor săraci și năpăstuiți. La începutul Evului Mediu, de asemenea, vor fi existat pe lângă mănăstirile care s-au întemeiat atunci și anumite bolnițe, înaintașele spitalelor moderne de astăzi, în care vor fi primit îngrijirile medicale corespunzătoare atât călugării bătrâni și bolnavi, cât și credincioși din satele învecinate. Așa se va fi întâmplat la Tismana, Vodița şi la alte mănăstiri ctitorite de Sfântul Cuvios Nicodim.
Este lucru bine cunoscut că toți domnitorii Țărilor Române extracarpatice și marii dregători, ctitori de mănăstiri, le-au înzestrat cu moșii (sate), vii, păduri, iazuri cu pești, stupine și bani, atât pentru întreținerea obștii monahale, cât și pentru sprijinirea unor credincioși aflați în suferință, mai ales din satele învecinate.
În secolul al XVI-lea trebuie să menționăm în mod deosebit numele domnitorului sfânt Neagoe Basarab (1512-1521), ctitorul minunatei Mănăstiri de la Curtea de Argeș. Aceasta, după câte se știe, a fost sfințită de Patriarhul Constantinopolului și de un sobor mare de ierarhi români și străini. De notat că această mănăstire a lui Neagoe Basarab avea o bolniță, dar și un xenodohion, adică o clădire specială pentru primirea străinilor care treceau prin Curtea de Argeș.
În Moldova, fără îndoială că și ctitoriile lui Petru Rareș și Alexandru Lăpușneanu vor fi avut bolnițe. Nu trebuie să avem în vedere numai arhitectura și pictura minunatelor ctitorii ale acestor domnitori și ale Movileștilor spre sfârșitul secolului, ci trebuie să ne gândim că ele vor fi avut și bolnițe, adică anumite clădiri pentru îngrijirea bolnavilor. În Țara Românească, în mod sigur exista bolnița de la Mănăstirea Cozia, cu o minunată pictură din timpul domnitorului Radu Paisie (1541-1542), realizată de zugravii David și fiul său, Raduslav.
Trecând iarăși în Moldova, la începutul secolului al XVII-lea, trebuie să îl menționăm în mod deosebit pe Mitropolitul Anastasie Crimca (1608-1629), ctitorul Mănăstirii Dragomirna, cu o arhitectură deosebită. Aici s-a dezvoltat o adevărată școală de miniaturistică, sunt cunoscute cele 25 de manuscrise împodobite cu miniaturi, care sunt păstrate atât în țară, cât și peste hotare. Tot aici, la Dragomirna, a fost ridicată, pe lângă biserica mare, și una de dimensiuni mai mici, bolnița. Dar în mod deosebit trebuie să menționăm faptul că în 1619 Mitropolitul Anastasie Crimca a înființat primul spital în mediul urban, la Suceava, în care urmau să fie primiți săracii, neputincioșii și ologii pentru întreținere gratuită.
Tot în prima jumătate a secolului al XVII-lea, în Țara Românească, Matei Basarab (1632-1654) este cel mai de seamă ctitor de locașuri sfinte din tot trecutul Bisericii românești, după cum apreciază cei mai mulți istorici. Este de neconceput ca o mănăstire cum a fost Căldărușani, ridicată în 1638, să nu fi avut și o bolniță; la fel și celelalte ctitorii ale sale. Mai târziu, Șerban Cantacuzino, ctitorul mănăstirii de la Cotroceni și întemeietorul Academiei de la „Sfântul Sava“, va fi avut în vedere și sprijinirea celor slabi și neputincioși.
Urmașul său, domnitorul Constantin Brâncoveanu (1688-1714), trecut în rândul sfinților, este ctitorul Mănăstirii Hurezi, care stârnește admirația tuturor până în zilele noastre. Trebuie să spunem că aici, la Hurezi, doamna Maria Brâncoveanu a ridicat bolnița care există și astăzi, o biserică foarte frumoasă, în jurul căreia erau clădirile necesare pentru îngrijirea bolnavilor.
Contemporanul și ruda lor, spătarul Mihai Cantacuzino, este cel care a întemeiat Mănăstirea Colțea din București, în 1704. Aici exista și un spital cu 24 de paturi, 12 pentru bărbați și 12 pentru femei, dar și o farmacie; este precursorul spitalelor moderne din zilele noastre.
Contemporanul lor, Mitropolitul Antim Ivireanul (1708-1716), este ctitorul Mănăstirii Antim din București, dar și sprijinitorul Bisericilor Ortodoxe din Ardeal, din Antiohia și din Georgia sa natală. El este cel care a lăsat un „așezământ”, un fel de testament prin care rânduia o adevărată operă de asistență socială pentru viitor. Din păcate, nu a putut fi realizată din cauza regimului fanariot care s-a instaurat la scurtă vreme după moartea lui. Prin capitolul al VI-lea al acestui „așezământ”, el rânduia ca anumiți copii săraci să fie sprijiniți să învețe carte, în mod gratuit, având bani de întreținere și îmbrăcăminte, iar cei mai buni dintre ei să fie pregătiți pentru preoție. Capitolele de la VII la XI rânduiau să se dea bani pentru săraci și pentru anumite fete care urmau să se căsătorească. Capitolul XXII rânduia ca egumenul și preoții de la Mănăstirea Antim să-i cerceteze pe cei bolnavi, dar în același timp și pe țigani, ca unii ce sunt botezați în numele „Sfintei Troițe”.
În secolul al XVIII-lea, Mitropolitul Neofit Cretanul sau Criteanul (1738-1753) al Țării Românești este cel care a luat parte la acțiunea de desființare a „rumâniei” în Țara Românească, în 1746. El este cel care a protestat, în același timp, împotriva abuzurilor unui domn fanariot, Matei Ghica, în 1753, încât trimisul sultanului, care urma să cerceteze la fața locului, a fost nevoit să intervină și să dea dreptate mitropolitului și credincioșilor de la București.
În Moldova, Mitropolitul Iacob Putneanul (1750-1760), trecut recent în rândul sfinților, este unul dintre cei mai mari sprijinitori ai activității tipografice, cel care a refăcut Mănăstirea Putna după retragerea din scaun, dar și unul dintre cei care au luptat împotriva abuzurilor anumitor domni fanarioți. El a protestat față de reintroducerea dării numite „văcărit”, fapt pentru care a ajuns la neînțelegeri cu domnul fanariot de atunci și a fost nevoit să se retragă din scaun. Din fericire, și urmașul său, Gavriil Callimahi, fratele domnitorului de atunci, s-a împotrivit reintroducerii dării văcăritului. Iată că, în acest fel, mitropoliții noștri au știut să-i sprijine pe țăranii năpăstuiți din acea vreme.
În secolul al XVIII-lea se înființează mai multe spitale, dintre care unele există până astăzi. De pildă, Grigorie al II-lea Ghica al Țării Românești a zidit, între anii 1735 şi 1750, Mănăstirea Pantelimon din București, având și un spital cu 12 paturi, pentru „cei ce ar suferi de boli cronice”, apoi a zidit „osebite spitale”, după cum spune un document, pentru bolnavii care ar suferi de febră tifoidă. Acest spital avea și o biserică cu hramul „Sfântul Spiridon”. Spitalizarea era gratuită, spitalul se întreținea din veniturile moșiilor mănăstirești, dar și din daniile anumitor preoți și credincioși.
În Moldova, Mitropolitul Iacob Stamati (1792-1803) este cel care s-a ocupat în mod deosebit de situația școlilor, ca să fie primiți și copiii săraci și să aibă întreținere gratuită. De asemenea, elevii bolnavi urmau să fie tratați de „doftorii polichiei”, „fără plată”.
Tot în Moldova, la Iași, s-a întemeiat Mănăstirea „Sfântul Spiridon”, existentă până astăzi, de către domnitorul Constantin Racoviță Cehan, în 1757. Se preciza într-un document că se înființează „pentru căutarea și buna odihnă a celor mulți bolnavi și neputincioși și săraci care se află dintre pământeni, dar și dintre străini”. Întreținerea era gratuită, dar în același timp se preciza că plata doctorilor și a „șpițerului”, adică a farmacistului, urma să fie făcută din banii mănăstirii. Din acest spital s-a dezvoltat apoi Spitalul „Sfântul Spiridon”, existent până în zilele noastre.
La Roman, în 1787, egumenul Gherasim, numit Putneanul, pentru că venea de la Putna, a pus bazele unui spital pe lângă Mănăstirea Precista Mare din acest oraș. A lăsat prin testament o sumă importantă de bani pentru continuarea zidirii, lucrări care se vor desăvârși sub urmașul său, egumenul Vartolomeu, care a pus și bazele unei farmacii. Din acest spital se va dezvolta apoi spitalul modern de astăzi din orașul Roman. La Mănăstirea de la Neamț, Cuviosul stareț Paisie a organizat, pe lângă bolnița veche existentă, și o bolniță pentru primirea alienaților mintali.
Tot în Moldova, Mitropolitul Veniamin Costache, în prima jumătate a secolului al XIX-lea (1803-1808 și 1812-1842), este unul dintre cei mai de seamă filantropi. Ca Episcop de Roman, a oferit ajutoare pentru Spitalul Precista, pe care l-am pomenit mai sus, și pentru Spitalul „Sfântul Spiridon” din Iași. A plătit diferiți medici pentru îngrijirea unor oameni bolnavi și săraci. Ca mitropolit la Iași s-a remarcat prin numeroasele sale acțiuni filantropice. Întreaga sa avere a lăsat-o Spitalului „Sfântul Spiridon”. Mila sa față de cei în suferință a ajuns proverbială; de pildă, se spune că toți banii îi împărțea săracilor care veneau la el.
Arhimandritul Neonil Buzilă de la Mănăstirea Neamț (†1853) a zidit o biserică-bolniță pe lângă cea veche, care există până astăzi. În același timp, a înființat școli în Mănăstirea Neamț și în Târgu Neamț, două biserici parohiale și a întreținut spitalul din Târgu Neamț, care există până în zilele noastre. El este cel care a trimis Episcopului de atunci, Andrei Șaguna de la Sibiu, sute de cărți pentru bisericile distruse și jefuite de revoluționarii maghiari. De notat că multe dintre aceste ctitorii erau ridicate din banii săi.
La schimbarea de veac, Biserica din Țara Românească l-a avut ca Mitropolit pe Dositei Filitti (1793-1808), cel care s-a ocupat în mod deosebit de starea preoților, a bisericilor și a păstoriților săi, dovedindu-se un ierarh cu multă înțelegere față de nevoile oamenilor. Conștient de menirea sa, el este cel care a semnat în fruntea membrilor Divanului refuzul de a trimite „zahareaua” cerută de Înalta Poartă. A fost și un adevărat ctitor de locașuri sfinte, îngrijindu-se de refacerea Catedralei Mitropolitane din București și a vechii Mitropolii din Târgoviște. A fost un mitropolit preocupat de starea și activitatea școlilor, stăruind, în calitatea sa de președinte al Eforiei școlilor, pentru refacerea școlii de la Biserica „Sfântul Gheorghe”-Vechi din București, a refăcut clădirile de la Biserica Domnița Bălașa, în care s-a mutat școala de la „Sfântul Sava”, în 1791, dispunând ca, în cazul în care spațiul va deveni insuficient, să fie folosite și clădirile de la Schitul Măgureanu. Mitropolitul Dositei a scris o pagină luminoasă în istoria Bisericii și prin testamentul său, prin care lasă o parte din bunurile sale imobile și din bani unor slujitori devotați, iar restul, unor instituții bisericești, școlare și filantropice: azilului de orfani, spitalului militar, școlilor grecești sau bisericilor din Brașov (unde s-a aflat la moartea sa, în 1826, după ce fusese îndepărtat din scaun, la 27 martie 1808, prin ucazul țarului Alexandru I).
Sfântul Mitropolit Grigorie Dascălul al Țării Românești (1823-1834) s-a remarcat în mod deosebit prin traducerea de cărți teologice și de învățătură din limba greacă în limba română și, de asemenea, prin milosteniile sale acordate văduvelor, orfanilor și săracilor, dar și preoților care erau în necazuri. A intervenit pe lângă autoritățile de stat pentru eliminarea unor taxe pe care le plăteau preoții către Mitropolie și către Stat.
Episcopul Chesarie al Buzăului (1825-1846) a ctitorit numeroase biserici și în cuprinsul eparhiei a organizat activitatea tipografică la Buzău și în același timp se interesa de școlile din eparhie, acordând ajutoare materiale unor elevi săraci. El este cel care a întreținut la studii mai mulți tineri, între care și pe viitorul mare pictor român Gheorghe Tattarescu, trimis la studii în Italia.
Urmașul său, Episcopul Filotei de la Buzău (1846-1850), originar din Transilvania, este cel care a reeditat Biblia în anii 1854-1856, pe cheltuiala sa. A deschis numeroase școli și în eparhie, a acordat ajutoare pentru refacerea unor biserici. În același timp, a fost unul dintre militanții pentru Unirea Principatelor Române, în 1857-1859. A acordat multe ajutoare celor săraci.
Menționăm și faptul că, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, un Dionisie arhimandritul, medic sau bolnicer, a tradus din limba greacă cartea intitulată „Medicina practică”, în două volume, tipărită la București în 1848. Călugărul Nicanor, „bolnicerul” de la Cernica, a alcătuit o „Carte doftoricească” în 1854, rămasă în manuscris.
Mitropolitul Nifon al Țării Românești (1850-1875) a fost un mare sprijinitor al Unirii Principatelor în calitatea sa de președinte al Divanului Ad-hoc și al Adunării Elective care l-a ales domn pe Alexandru Ioan Cuza la 24 ianuarie 1859. El este cel care a pus bazele Seminarului „Nifon” din București în 1872. Pentru întreținerea acestui seminar a lăsat o moșie în Letca Nouă (azi în județul Giurgiu), o casă în București, un han pe Calea Victoriei, un milion de lei la o bancă din Odessa. Din veniturile acestea s-a creat un fond special pentru întreținerea seminarului: plata profesorilor, burse pentru elevi și altele. Seminarul a existat până în 1948, dând țării mulți oameni de seamă.
Sfântul Calinic de la Cernica, Episcopul Râmnicului (1850-1868), a fost ctitorul mai multor biserici de la Mănăstirea Cernica, unde a întemeiat și o bolniță. De asemenea, a ctitorit o biserică cu hramul „Sfânta Treime” la Mănăstirea Pasărea și o biserică cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” la Câmpina. Ca episcop a rezidit Schitul Popânzelești din județul Dolj și a ridicat Mănăstirea Frăsinei, care avea și o bolniță. Mila sa pentru cei săraci a devenit aproape proverbială.
În Transilvania, Sfântul Ierarh Andrei Șaguna (1848-1873) este organizatorul mitropoliei, diplomatul Revoluției din 1848, întemeietorul și primul președinte al Astrei și al atâtor școli confesionale și cel care a tipărit cărți pe seama Bisericii sale. Prin testamentul său, Mitropolitul Andrei a dispus ca întreaga sa avere să rămână arhiepiscopiei în scopuri bisericești, școlare și filantropice. Prin multe dintre pastoralele sale i-a îndemnat pe preoți și credincioși să vină în sprijinul celor peste care s-au abătut anumite calamități (incendii, revărsări de ape și altele).
Episcopul Dionisie Romano de la Buzău (1865-1873), originar din Săliștea Sibiului, ca egumen la Mănăstirea Neamț, a înființat un seminar pentru călugări, a sprijinit activitatea tipografică, tipărind o serie de cărți de slujbe și de învățătură, a înființat biblioteca mănăstirii, dar în același timp a acordat foarte multe ajutoare materiale atât celor din Moldova, cât și celor din Transilvania și Macedonia.
(Va urma)