O lecție despre cum să înveți cu adevărat

Am cunoscut români care și-au clădit o viață împlinită departe de țară, dincolo de Ocean. Unul dintre ei este părintele Tudor Sâmbeteanu. Diacon și în același timp profesor la o școală din Boston, „Sfântul Gherman din Alaska”, m-am întâlnit cu el de curând în România, unde vine în fiecare an cu multă bucurie. Modul cum discipline care aparent nu pot fi privite din perspectivă religioasă sunt abordate la „Sfântul Gherman” într-o manieră inedită pentru o societate cosmopolită cum e cea americană. În interviul de mai jos mi-a vorbit despre educația primită de copiii care frecven­tează cursurile acestei școli.

Părinte diacon, cum ai ajuns să predai în America, la „Sfântul Gherman”?

Lucrez la Școala „Sfântul Gherman din Alaska” (Saint Herman of Alaska Christian School) din 2005 unde sunt administratorul școlii. Școala există din 1991. Atunci când am ajuns în Statele Unite am crezut că știu ce înseamnă educație. Pentru că trecusem prin seminar, terminasem o facultate, ca toată lumea. Dar se pare că mă înșe­lasem. Astăzi, când vorbesc cu cineva, oricine, din România, despre educația creștin-ortodoxă, simt că mă lovesc de un zid al autosuficienței: „Da, da, știu despre ce este vorba. Nu mai e nevoie să-mi explici”, îmi replică persoana cu care încerc să leg un dialog. Și de multe ori nu mai apuc să mai vorbesc despre modul în care gândesc acum educația religioasă, așa cum o percep din perspectiva unuia care face educație religioasă ortodoxă în SUA.
Curriculumul școlar la „Sfântul Gherman” este unul profund religios. Și ca să n-o mai lungim, aș vrea să intru direct în subiect. Să luăm, de pildă, istoria. În general această materie este percepută ca o înșiruire de evenimente, cu personaje marcante sau nu. Aici trebuie să știi că în cutare an, cutare imperiu s-a prăbușit, că o țară a declarat război alteia și așa mai departe. Cine are o memorie extraordinară va excela la această disciplină, fiindcă poate ține minte foarte ușor toate datele. Nu vreau să spun că neglijăm această capacitate a copiilor de a memora (îi învățăm să știe pe de rost rugăciuni, psalmi), dar ceea ce e schimbat la școala noastră reprezintă perspectiva din care privim istoria. Cel mai important eveniment din istoria umanității este acela că Dumnezeu a venit printre noi, a coborât în istorie din prea marea Lui dragoste și milostivire să ne mântuiască și să locuiască cu noi pe pământ. Acesta este momentul-cheie, punctul de referință de la care plecăm în studiul istoriei, atât cea dinainte de Hristos, cât și cea după Hristos.

Istoria este o lecție despre ascultare și neascultare față de Dumnezeu

Avem așadar un mod specific de a aborda istoria. În Cartea Regilor, profetul Samuel vorbeș­te cu Dumnezeu înainte de a-l unge rege pe Saul, iar Acesta îi spune că poporul evreu, cerând rege, s-a lepădat de Dumnezeu, ca să nu mai domnească El peste ei. Dumnezeu îi cere lui Samuel să asculte glasul israeliților, dar să le arate și drepturile regelui asupra supușilor săi (I Regi 8, 11-18). Parafrazând întregul context, tragem următoarea concluzie: e bine să-L lăsăm pe Dumnezeu să conducă decât să fim conduși de oameni. Atunci când oamenii aleg să-i conducă alți oameni, dezamăgirile sunt mari. Fiindcă oamenii trădează. Inima omului este o mare de patimi. Într-o poziție de autoritate, acest lucru se vede fără îndoială. Toate neajunsurile, toate lipsurile noastre, atunci când suntem într-o poziție înaltă, se fac evidente. Doar atunci când Dumnezeu conduce, lucrurile merg bine. Dar atunci, ca și astăzi, omenirea nu e dornică să accepte așa ceva.
Ceea ce învățăm din acest episod vechi-testamentar este aceea că între Dumnezeu, conducător și popor există o legătură. Sunt în lume popoare care ascultă de Dumnezeu și altele care nu ascultă. Sunt posibile numai aceste două variante. Și pe oricare am alege-o, ea va modifica traiectoria noastră ca popor în istorie.
Istoria Bizanțului este o pildă nesfârșită în acest sens. Noi studiem istoria lui nu fiindcă a fost singurul imperiu ortodox din istorie, ci mai ales pentru că aici întâlnim relația dintre cei trei actanți, Dumnezeu, conducător și popor, foarte pregnantă.
În definitiv, istoria este o lecție despre ascultare și neascultare față de Dumnezeu. Sunt popoare care au dispărut pur și simplu din istorie sau au fost asimilate de altele.

Care ar fi perspectiva religioasă asupra altei discipline, literatura să spunem?

În Statele Unite, această disciplină se numește Language Arts, arta vorbirii frumoase. De ce spunem așa? Vedeți, e tot o chestiune de perspectivă. Există o frumusețe a limbii. Limba are și o funcție sacră, sfântă. Observăm de multe ori cum cu un cuvânt putem zidi pe cineva, mai mult decât atât, poți mântui un om cu o vorbă potrivită.
Dar avem și cuvinte care rostite pot răni teribil, adânc un om. Sunt oameni căsătoriți care nu pot să treacă pentru un lucru spus de soț sau soție adresat acum 10, 20 sau 50 de ani. Cuvintele nu sunt doar sunete pe care le emitem și atâta tot. Ele au impact asupra celor care le aud. Dumnezeu Însuși ascultă de cuvântul nostru și la momentul rugăciunii noastre de la Liturghie trimite Duhul Său cel Sfânt exact atunci când preotul binecuvântează darurile și ele sunt prefăcute în Trup și Sânge. Duhul nu vine nici mai devreme, nici mai târziu, ci chiar în momentul invocării. Cuvintele sunt purtătoare de energie, au putere. Putere de viață sau putere de moarte. În studiul limbii engleze care se face în școala noastră temeinic, pornim de la această înțelegere: cum să ne edificăm, cum să ne înfrumusețăm limbajul, să vorbim o limbă frumoasă, care să mântuiască și nu să distrugă, să dărâme. Sau care doar satisface la nivelul rațiunii (cunosc toate lucrurile astea, sunt un orator extraordinar, deci sunt un om educat). Un om complet este educat atât la nivelul minții, cât și al sufletului.

Școala lumii nu reprezintă automat un model de urmat

De multe ori, atunci când stăm de vorbă cu părinții copiilor care învață la noi la școală, îi întrebăm un lucru simplu: să ne spună, să ne dea exemple concrete de oameni educați, de oameni pe care i-ar dori să fie modele pentru copiii lor.
Albert Einstein a fost un om educat? Sigur, într-o oarecare măsură. Marie Curie? Nu știu. Există în societatea contemporană oameni foarte educați după standardele lumii de astăzi, dar care nu reprezintă totuși modele de urmat. M-am uitat de curând la CV-urile multor oameni care au fost sau sunt în poziții de conducere la nivel global în lume, cu cariere profesionale impresionante, dar care din punct de vedere moral duc o viață fără vreun reper. Nu vreau să judec pe nimeni, dar trag niște concluzii din această situație. Educația omului nu are în vedere doar mintea, ci omul integral.
Să trecem acum la matematică. În Europa de Est este cultivat intens studiul acestei discipline. Există un cult pentru așa ceva. Se știe, cine cunoaște matematică este un om deștept. Omul care se pricepe la matematică e unul cu care nu te joci, el se bazează pe ceva sigur atunci când afirmă un lucru. Poți să înveți o groază de chestii, dar cine deprinde matematica, acela este un om realizat. Mai mult decât matematica nu există. Sigur, e adevărat, matematica are frumusețea ei. Dar profesoara noastră de matematică, care are doctoratul în această specializare, Oana Veliche, ne spune că frumusețea matematicii nu e din lumea aceasta, a matematicii. În matematică se vede o rațiune care se află în spatele lucrurilor, o rațiune care ordonează lucrurile pe care noi încet-încet le descoperim aruncând lumină asupra lor. Totul ne vorbește despre Dumnezeu în mod clar și limpede. Matematica nu este doar despre cifre, despre cantități. Un număr nu exprimă doar o cantitate, ci și o calitate. 1 este 1. Dar 1 înseamnă și unitate, înseamnă și Dumnezeu. La fel, 3. În matematica divină, 1 egal 3. În matematica umană, 1 e imposibil să fie egal cu 3.
Ceea ce rămâne definitoriu în studiul oricărei discipline constă în faptul că acesta trimite la ceva de dincolo de materia respectivă și, în fapt, luminează pe copil în procesul învățării. Atunci când lecțiile nu sunt opace, ci creează punți spre Cel în Care credem și Care le-a zidit pe toate, de abia atunci învăță­tura noastră este una adevărată, care și-a atins ținta.