O lege care să prevină separarea copiilor de familie?
Parlamentul României a fost oprit in extremis (în urma demersului viguros al OCLD - Oficiul Creștin Pentru Drepturi și Libertăți, precum și de către alți actori ai civismului creștin românesc) să voteze o lege prin care se lucrează la prevenirea separării copilului de familie. Până aici, nimic rău într-un proiect legislativ care ar fi urmat să limiteze situațiile neclare sau chiar dramatice în care puteau ajunge copiii și familiile lor. Și da, statul are acest drept în România, ca în mai toate țările lumii civilizate, în cazurile vădite de abuz, de încălcare a drepturilor celor mici, de situații de risc asupra minorilor dovedite ca atare etc.
Departe de mine să afirm că este un proiect de lege de tip „Barnevernet” - o lege foarte aspră, așa cum o regăsim în țările scandinave, acolo unde am avut cazuri de familii de români despărțite de copiii lor, preț de câțiva ani, cu rezolvări tardive ori chiar dramatice, vezi cazurile Smicală sau Nan. Însă ceea ce mă intrigă este nonșalanța (fără remușcări sau recompense... legislative!) cu care același stat român și-a alungat dintre fruntarii, vreme de peste trei decenii, milioane bune de cetățeni trecuți prin situații ca: șomaj, înfometare, abuzuri crase, neîmpliniri sociale, corupție endemică, lipsă de șanse de realizare, sistem medical și formativ la pământ etc. Și acum se pune întrebarea: Cine a suferit cel mai mult în urma situației descrise? Tot familia românească, copiii, părinții și rudele lor! Și acum de ce nu se împlinesc, cu de la sine putere, criteriile de „normalitate”? Tot din cauza exodului economic masiv, cotat la 4-5 milioane de oameni în putere, cu familii și copii. Familii pulverizate între granițe, cu membri risipiți care pe unde, cu copii care jelesc de dorul părinților și părinți care sunt în depresie profundă din cauza acestor despărțiri brutale.
Iar în final, ca o floricică, același stat român expune cazurile (mai ales în punctele 4 și 5 ale proiectului de lege) în care copilul poate fi luat din casa lui și din familie (atâta câtă i-a mai rămas). Bine, dar într-o proporție enormă din cazurile enumerate de lege, vagi și aleatorii oricum, copilul din România (poate jumătate din numărul lor, poate chiar trei sferturi?) poate fi extras și dus în centrele de îngrijire ale statului. Nu mi se par criterii clare ținând cont de situația reală din țară, acea înșiruire de cazuri/situații aduce mai mult a eseu decât a literă sau spirit de lege. Cred că, spre interesul superior al copilului, aceste criterii trebuie să fie mult mai clare, iar inspectorii din teren să fie excelent pregătiți teoretic și practic. De aici se pot isca drame și mai mari decât actualele...
Iată, bunăoară, câteva cazuri prevăzute de lege în care îți pierzi copilul, citez din proiectul legislativ: „condiții de locuit precare”, „situație de sărăcie monetară sau sărăcie extremă”, „stare de sănătate precară a unuia sau mai multor membri ai familiei, inclusiv dizabilitatea acestora”, „nivel scăzut de educație al membrilor familiei”, „părintele unic susținător sau ambii părinți fără ocupație sau în șomaj” etc. În fine, acestea și multe asemenea cazuri predispun copiii la separarea de părinți și intrarea lor în grija exclusivă a statului român.
Știu, și știm cu toții că în România sunt nenumărați copii tratați abuziv, distrugător sub aspectul dezvoltării mentale și fizice (bătăi sistematice, muncă grea și abrutizantă, presiune psihică pe diferite teme etc.); știu că unii sunt instrumentați de cei apropiați să comită fapte antisociale (vânzări de droguri, cerșetorie, furturi, videochat pentru adulți, prostituție infantilă etc.); știu că mulți dintre copii trăiesc la limita sărăciei, sunt analfabeți, bolnavi cronici sau cu dizabilități grave. Dar mai știu și faptul că statul este un gestionar mediocru al acestor situații, de aceea zic: luați aminte la Biserică și țineți-vă de parteneriatul cu ea! Aceasta a reușit să creeze o constelație de așezăminte pentru copiii nefericiți ai României. Luați exemplul cel bun, sfătuiți-vă cu cei care au reușit să facă asta. Altminteri, inventăm roata care nu se învârte sau, mai grav, se învârte în sens invers.