O lucrare fără de sfârșit

Biserica Ortodoxă se identifică adesea cu slujbele, rânduielile, rugăciunile și tot instrumentarul liturgic care deservește ceea ce în termeni de specialitate se numește cult divin. Viața ei este ritmată de succesiunea slujbelor, și în special a Sfintei Liturghii, care se săvârșește în cuprinsul ei zilnic la un moment dat. Chemarea „Iară și iară, cu pace Domnului să ne rugăm!” este un deziderat pe care și credincioșii îl urmăresc nu numai la biserică, ci și în viața personală. Această realitate ne conduce la ideea că rugăciunea este în viața Bisericii, ca sinaxă sau comunitate a celor aleși, o lucrare fără de sfârșit. Acest lucru se vede mai clar în lumea monahală, unde rugăciunea este preocuparea principală și toate aspectele vieții călugărilor și călugărițelor sunt orânduite spre facilitatea acestei lucrări. Noi înșine, fiecare creștin în parte, putem mărturisi în pagini nesfârșite folosul rugăciunii în viața noastră.

Totuși, așa cum zice Sfântul Sofronie Saharov, nu există în lume o lucrare mai puțin cunoscută sau înțeleasă ca rugăciunea. În cuprinsul ei, nu poate fi înțeleasă deplin prin rațiune tocmai pentru că își are izvorul de putere nu în lumea aceasta, ci în Dumnezeu. Paradoxal, cu cât ne împărtășim mai mult din ofertele acestei lumi, fie că vorbim de hrană sau confort și ajungem la liniștea sau belșugul vieții, rugăciunea slăbește sau este absentă. Ea rodește însă într-un mediu al austerității și golirii de sine, al postului și al înfrânării. Acest adevăr este exprimat de Sfântul Sofronie Saharov care spune: „Dacă eu mă hrănesc bine pentru ca trupul meu să fie puternic, atunci carnea mea se răzvrăteşte şi cerinţele ei se măresc, ea nu vrea să se roage. Dacă eu îmi smeresc trupul cu post peste măsură, atunci, după un oarecare timp, printr-o dureroasă abţinere, se creează un teren prielnic pentru rugăciune”.

Smerenia sau chenoza aceasta a omului, de bună voie, are în sine o putere de nebiruit pentru că se aseamănă cu smerenia plină de iubire a Domnului Hristos Care a avut o dragoste compătimitoare cu rănile întregii făpturi alterate de păcat. La ea participă sufletul împreună cu trupul, de aceea starea de rugăciune nu depinde numai de dispo­ziția sufletească, ci și de așezarea trupului, de starea lui. În această comunicare între Dumnezeu și om, Dumnezeu Se smerește pentru a Se putea atinge de adâncul făpturii, dar și omul trebuie să se smerească după chipul Celui Care vine la el. Această înaltă sincronizare între Dumnezeu și om se face în ritmul perpetuu al rugăciunii Bisericii, de aceea Cuviosul Sofronie spune: „Dumnezeu Cel Smerit «Se împotriveşte celor mândri, iar celor smeriţi le dă har» (I Petru 5, 5; Matei 23, 12). Harul este viaţa Lui, a lui Dumnezeu, şi El dă viaţa Sa celor care tind spre asemănare cu El. Cine se smereşte pe sine, acela se va înăl­ţa. Având în vedere aceasta, principiul asceticii noastre este mişcarea spre micşorarea de sine şi nici­decum zădărnicia mândră către auto­prea­mărire. Calea noastră este calea lucrării apofatice prin micşorarea noas­tră în urmarea lui Hristos, Care S-a micşorat pe Sine şi încă până la moartea pe cruce (cf. Filipeni 2, 5-9). Cu cât mergem mai adânc în jos, cu atât mai radical ne curăţim de urmările mândrei căderi a protopărintelui nostru, Adam. Şi, când inima noastră devine curată (Matei 5, 8), atunci Se sălăşluiesc în noi și Tatăl, şi Fiul, şi Sfântul Duh şi noi ne introducem în realitatea nestrămutată a Împărăţiei lui Dumnezeu, unde măreţia nemărturisită este strâns legată de o smerenie şi de o blândeţe corespunzătoare”.