O mină de aur

Bucovina şi mai ales ţinutul Obcinilor au o armonie de cântec din cel inspirat. Liniile unduiesc, se îmbrăţişează şi se duc una în alta ca într-o fugă, când tumultuoasă, când potolită, o fugă de Bach. Înălţimile nu-s chiar de neluat în seamă. Se ajunge, ca în cazul Obcinei Mari, la mai mult de 1.300 de metri. Dar moliciunea pantelor şi alternanţa armonică şi parcă fără de sfârşit a pădurii cu pajiştea, trecerea lină de la întuneric la lumină, prospeţimea cromatică, smalţurile fâneţelor înflorite domolesc căderile, dau cadenţă şoptitoare şi molatică priveliştilor. Uneori ţi se pare c-ai fost cuprins de nesfârşirea silvestră şi deodată, neaşteptat, îţi iese înainte cerul, îmbiindu-te să-l sprijini cu palmele ca pe o tipsie domnească, aducând astfel ofrandă Creatorului. Sunt apoi văile, cu pâraiele cele limpezi, sunătoare din pinteni de arginţi, de o măreţie a liniştii şi împăcării fără de pereche. Pe coastele acestor văioage şi chiar în fundul lor se înalţă chipeşe casele muntenilor mândri de obârşia lor, pe care o socotesc nobiliară, considerându-se scoborâtori din oamenii cei vechi şi liberi ai ocoalelor.

E întinsă împărăţia asta de frumuseţe. Nu-i mai dai de capăt. Eşti pe un tărâm al permanentelor surprize. Te duci spre Izvoarele Sucevei, unde sunt izvoarele Moldovei. Ajungi la locul unde Lucava, un pârâu gureş, se varsă în Moldova şi o face după ce străbate o ferestruire de piatră cu sarici de conifere pe alocuri. Sunt porţile Lucavei. De aici drumul te duce întins către Lucina, herghelia calului huţul, alpinistul cabalin al munţilor Europei, cum l-am numit într-un reportaj publicat în "Privelişti moldave", cartea apărută în 1980, în colecţia "Reporter XX" a Editurii "Junimea". E un drum ce-ţi dezvăluie dăruitor alte nestemate ale acestui ţinut de o frumuseţe cântătoare. Urci, însoţind Lucava cea zglobie, şi după rotocoale printr-o pădure de conifere, te trezeşti în faţa unui imens amfiteatru. Eram tentat să-l asemăn cu o piramidă aztecă, dar imensitatea deschiderii şi mai ales urieşenia spinărilor de bivoli a înălţimilor împrejmuitoare mi-au înfrânat această pornire. Locul are grandoarea platourilor mari ale lumii, unde ai iluzia că poţi uşor sui la cer. Aici hălăduiesc, precum în vechimea vechimilor, caii huţuli. Se întâmplă de peste 150 de ani, din vremea împărătesei Maria Tereza. În timpul domniei acesteia s-a creat herghelia de la Lucina, cu scopul de a ameliora şi răspândi calul care ia pieptiş muntele, duce samarul cel greu pe lângă prăpăstii, spre ţancuri fulgerate. Un cal mărunt, cu o talie de cel mult 1,42 m, dar puternic, rezistent la asprimea iernilor şi puţin pretenţios în ceea ce priveşte hrana. În 1919, herghelia a fost pe punctul de a se desfiinţa. Austriecii luaseră armăsarii şi statul român a avut atunci înţelepciunea să-i răscumpere. Istoria a mers mai departe. În 1944, ca să scape de pârjolul războiului, herghelia a fost evacuată la Sâmbăta de Jos. A urmat o perioadă de relativă înflorire, când efectivele au ajuns la 800 de exemplare. Miraculos, herghelia a supravieţuit şi genocidului calului, declanşat de comunişti în perioada colectivizării forţate. Au rămas doar 400 de cabaline, cam câte sunt şi astăzi, dar au început, prin încrucişări interliniare, cercetări pentru ameliorarea rasei şi creşterea taliei şi a puterii de tracţiune, de la un samar de 120 de kilograme la unul de 160. Herghelia de la Lucina a depăşit şi ultimul şoc, cel al tranziţiei, când aceste crescătorii de cai de rasă au fost sortite pradă morţii, nu în abatoare, ca pe vremea ministrului comunist Bucur Şchiopu, ci în grajduri, prin înfometare. Omenia îngrijitorilor şi norocul de a exista aici o păşune nesupusă revendicărilor au salvat de la pieire herghelia. Oamenii au lucrat luni de zile fără simbrie. Trecerea la direcţiile silvice a fost soluţia ce-a evitat dezastrul. Astăzi se văd semne de schimbare. Au apărut grajduri noi. Efectivele sunt în creştere. Există şi o diversificare a preocupărilor. Alături de huţul, întâlneşti aici poneiul şi semigreul românesc. Rămân încă multe lucruri de făcut pentru a pune în valoare această veritabilă mină de aur. Întâi şi întâi, un acces mai lesnicios. Apoi se impune o radicală schimbare de strategie, urmărindu-se dezvoltarea laturii de turism şi divertisment, aproape inexistentă azi. Minunăţia locului şi unicitatea hergheliei creează premise favorabile. Trebuie doar să fie exploatate.