O perspectivă eclesială: martiriu și spiritualitate
Trinomul Biserică - Euharistie - Episcop definește reflecția neopatristică privind evul antichității târzii, martiriul fiind trecut în plan secund de artizanii încercării de regăsire a autenticității evanghelice, tradiționale a creștinismului primar. Chiar dacă, din acest punct de vedere, martiriul este o formă de exprimare a credinței creștine (preniceene), determinată (exclusiv) de presiunea violentă a persecuțiilor și substituită odată cu încetarea acestora prin retragerea în pustie a unora dintre membrii Bisericii, totuși, experiența sângeroasă a primilor creștini reprezintă un resort imuabil al spiritualității eclesiale.
Pe de altă parte, cercetările mai mult sau mai puțin explicite despre „spiritualitatea martiriului” - ca în lucrarea La Spiritualité du martyre… jusqu’aubout de l’amour, publicată de Servais-Théodore Pinckaers o.p. în anul 2000 și în studiul lui Jos Janssens: „La spiritualità del martirio nella Chiesa Antiqua” din volumul colectiv Martyrium in multidisciplinary perspective: memorial Louis Reekmans, apărut în anul 1995 - accentuează doar o fațetă a problematicii duhovnicești complexe a acestui fenomen. Consider limitativă sau măcar echivocă expresia „spiritualitatea martiriului”, deoarece cei doi termeni pot fi socotiți identici (i.e. martiriu = spiritualitate). Altfel, spiritualitatea martirică este unul dintre tipurile de spiritualitate creștină alături de cea filocalică, liturgică etc. Însă expresia „spiritualitatea martiriului” este o formulă (ușor) tautologică, fără ca recursul la ea să invalideze rezultatele cercetărilor de genul celor enumerate, însă riscând să producă denaturări în receptarea acestora.
Spiritualitate sângeroasă în cheie eclesială
Odată cu aspectele ascetice și mistice implicate în jertfa creștinilor, se remarcă valoarea mistagogică a martiriului, care face din acesta, mai mult decât una dintre tipurile spiritualității creștine, o experiență totală și integratoare a diverselor componente dintotdeauna ale credinței și vieții Bisericii. Astfel că încadrarea binomului martiriu și spiritualitate într-o perspectivă eclesială înlesnește decelarea și relevarea complexității mărturiei sângeroase a primilor creștini.
Integrarea rezultatelor diverselor piste de cercetare asigură depășirea denumirilor sau direcțiilor mai mult sau mai puțin restrictive ale acestora pentru valorificarea multiplelor elemente ale profilului duhovnicesc creștin conturat în persecuțiile anticreștine. Este decisivă tratarea datelor istorice (psihosociale, politice, juridice și culturale), teologice, ascetico-mistice și comunitar-liturgice ale martiriului într-o cheie eclesială sugerată chiar de modul în care, dincolo de presiunea fatală a persecuțiilor, creștinii trăiesc, suferă și mor biruind duhovnicește, dar nu solitar, ci asemenea și împreună cu Hristos, pentru prieteni sau frați/ surori (în termenii eclesiologici noutestamentari).
Într-o formă implicită, Biserica păstrează neîncetat criteriile coerenței comunitare ale vieții creștine, criterii manifestate cu putere în Liturghie, în taina comuniunii euharistice, numai că, dinspre spiritualitatea ortodoxă, este necesară o descifrare, o punctare explicită a acestora. Or, teologia mistică, referindu-se în mod direct la încărcătura tropică a oricărui fenomen eclesial, poate oferi cadrul recuperării unitare a multiplelor valențe duhovnicești ale martiriului. Însă nu se pune problema ignorării structurii profund filocalice a spiritualității creștine, ci a redescoperirii unuia dintre principiile intrinseci modului peren de a gândi și de a fi al membrilor Bisericii, evaluându-l dinspre mărturiile primare ale credinței și vieții Trupului lui Hristos.
Paradigma antică a spiritualității martirice
Problematica martirică poate fi urmărită din vremea Bisericii primare, trecând la victimele conflictelor doctrinare din interiorul Bisericii (cu distincția între martiri, denumirea folosită pentru creștinii uciși de necreștini, și mărturisitori, după apelativul distinct creștinilor suprimați de alți creștini) până la neomartiri (a căror mărturie scandează secolele XVIII-XX și cel abia început, în contexte socio-politice diverse, fără eludarea vreunui spațiu geografic mai mult sau mai puțin influențat de creștinism). Față de amploarea la scară istorică a acestui fenomen originar Bisericii lui Hristos, de referință este perioada primelor trei secole de creștinism, în care lipsa unei păci exterioare din cauza climatului de incertitudine permanentă, chiar dacă persecuțiile nu s-au succedat fără întrerupere, face să se evidențieze caracteristicile martiriului în comunitățile creștine de atunci.
În acest sens, este prioritar recursul la literatura martirică, înțelegând prin această titulatură generică textele care se ocupă special de martiriu în întregul lor – i.e. actele martirice, scrierile Părinților apostolici și ale apologeților. Însă nu trebuie excluse eventualele referințe la indiciile prezente în alte texte, în literatura martirică amplu reprezentată în secolele posterioare persecuției anticreștine de discursurile și de imnurile care evocau martirii cu prilejul sărbătoririi lor, în anumite situații apelul la conținutul acestora întregind fondul dezbaterii.
Trei trepte ale martiriului
Substratul sângeros al spiritualității creștine antice conduce la distingerea a trei trepte ale martiriului: (1) chemarea și pregătirea, (2) mărturisirea, (3) pătimirile și moartea (preaslăvirea prin moarte). Accesul la acestea este înlesnit (și) de evoluția cuvintelor μάρτυς, μαρτυρία, μαρτυρεῖν, μαρτύριον în Scripturi și fixarea terminologică în literatura patristică. Sunt capitale nuanțele și accentele caracteristice chemării (i.e. martiriul voluntar; martiriu și sinucidere; fuga de persecuții), pregătirii (i.e. martiriul spiritual), mărturisirii (i.e. confesori; pseudomartiriul ereticilor; apostazie), pătimirilor și preaslăvirii jertfelnice (i.e. modalitățile de tortură și execuție; botezul ca iniţiere [sacramentum] într-o armată duhovnicească, serviciul militar al
lui Hristos [militia spiritualis/ Christi]; rânduiala liturgică primară), dar și bazei biblice ale acestora și, nu în ultimul rând, ale receptării ulterioare în diverse segmente ale tradiției (mai cu seamă pe filiera monahală a creștinismului).
Cele două categorii care fac din creștini mai mult decât simple victime ale represiunii păgâne sunt chemarea la și alegerea pentru martiriu indisolubil legate de pregătirea (intelectuală, ascetică și sacramental-liturgică) pentru sacrificiu. Următoarea treaptă este mărturisirea, unde principale sunt necesitatea, riscul și conținutul plurivalent ale acesteia. Miezul problemei martiriului este reprezentat de pătimirile și moartea (preaslăvirea prin moarte a) creștinilor persecutați. În această privință, percepția creștină asupra suferinței și morții jertfelnice este inspirată de slujirea și imitarea lui Hristos, Domnul martirilor și model de sacrificiu prin excelență (noutestamentar), martiriul realizându-se exclusiv în comuniune cu Hristos și Biserica, în cadrul sacramental definit de asimilarea acestuia Botezului și Euharistiei, precum și printr-o asumare sângeroasă a principalelor momente ale Liturghiei, și este încheiată de încununarea martirilor prin unirea eternă a acestora cu Hristos, dar și prin nașterea cultului martirilor și a meditației la exemplul lor, provocate de modul în care Biserica a asimilat un real fenomen duhovnicesc de factură comunitară.
Întruparea spiritului Bisericii primare
Pe scurt, a vorbi despre martiriu și spiritualitate după exigențele unei viziuni eclesiale înseamnă, în primul rând, încercarea de a așeza discuția în cadrul genuin al învățăturii ascetico-mistice creștine. Concomitent, perspectiva eclesială conferă analizei criteriile pentru o sondare din interiorul fenomenului martiric. În fapt, chiar structura eclesială a creștinismului primar dă tonul pentru acest tip de abordare, martiriul întrupând tocmai spiritul creștin comunitar al Bisericii primare.