„O singură credinţă şi o singură dragoste“

Păstorul lui Herma constituie o scriere utilă atât pentru detalierea importanţei Tainei Botezului pentru comunitatea creştină din primele veacuri, cât şi pentru semnificaţia pocăinţei şi posibilitatea redusă a repetitivităţii acesteia în concepţia primilor creştini.

Autorul este preocupat de necesitatea afirmării obligativităţii administrării Botezului pentru mântuire şi în acelaşi timp simte nevoia să adopte o cale de mijloc între rigorismul anumitor persoane care considerau că pocăinţa după renaşterea din apă şi din Duh nu este posibilă şi laxismul altora care îngăduiau în continuare o viaţă plină de păcate pentru neofiţii creştini. Botezul "morţilor" În materialul anterior am discutat despre importanţa Tainei Botezului ca renaştere spirituală. Pasajul în cauză analizat era: "Trebuia neapărat să se urce prin apă, ca să primească viaţă; n-ar fi putut intra altfel în Împărăţia lui Dumnezeu dacă nu aruncau moartea, care stăpânea viaţa lor de mai înainte. Aceşti morţi au primit pecetea Fiului lui Dumnezeu şi au intrat în Împărăţia lui Dumnezeu; că omul este mort înainte de a purta numele Fiului lui Dumnezeu, dar când primeşte pecetea, leapădă moartea şi primeşte viaţă. Pecetea, dar, este apa; morţii se coboară în apă şi se ridică vii; acelora, dar, li s-a propovăduit pecetea aceasta şi s-au folosit de ea, ca să intre în Împărăţia lui Dumnezeu" (Păstorul 93, 2-4, în: op.cit., pp. 368-369). Aici, Herma afirma clar importanţa Tainei Botezului pentru intrarea în Împărăţia cerurilor. O întrebare esenţială care se pune aici este: cum pot intra în Împărăţia cerurilor cei care au trăit înainte de Întruparea Domnului şi, implicit, a apariţiei acestei Taine fundamentale, precum şi cei care nu s-au botezat deloc? Herma găseşte un răspuns pe care îl considerăm din multe puncte de vedere inedit. Tâlcuind una dintre vedenii care arăta cum alături de pietrele care ieşeau din adâncul apelor (care urmau să fie folosite la zidirea turnului şi care îi simbolizau pe cei proaspăt botezaţi) ieşeau şi 40 de pietre absolut perfecte care aveau deja pecetea mântuirii, el afirmă: "Acestea (cele 40 de pietre, n.n.) sunt Apostolii şi Învăţătorii, cei care au predicat numele Fiului lui Dumnezeu; aceştia, adormind în puterea şi credinţa Fiului lui Dumnezeu, au predicat şi celor mai înainte adormiţi şi le-au dat lor pecetea predicii. S-au pogorât, aşadar, cu ei în apă şi iarăşi s-au ridicat; dar aceştia s-au pogorât vii şi vii s-au ridicat; ceilalţi, însă, cei mai înainte adormiţi, morţi s-au pogorât şi vii s-au ridicat. Prin aceştia, dar, au dobândit viaţă şi au cunoscut numele Fiului lui Dumnezeu; de aceea s-au şi ridicat împreună cu ei şi s-au potrivit în zidăria turnului şi s-au zidit împreună fără să mai fie ciopliţi, că adormiseră în dreptate şi mare curăţie; atât numai că nu aveau pecetea aceasta" (Păstorul, 93, 5-7, în: Scrierile Părinţilor Apostolici, trad. pr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. I, EIBMBOR, Bucureşti, 1995, p. 369). Pasajul este dens şi plin de mister pentru că propune practic o imitare a pogorârii la iad a Mântuitorului de Apostolii şi Învăţătorii perioadei primare a Bisericii. Din punctul nostru de vedere, este singurul pasaj patristic care vorbeşte despre o astfel de imitare şi care propune practic o ipoteză incredibilă: dobândirea mântuirii prin Botezul predicatorial după trecerea la cele veşnice. Trebuie, însă, să analizăm în amănunt afirmaţia lui Herma. El consideră practic că această predică susţinută în faţa celor adormiţi fără a fi botezaţi, chiar dacă ei au murit după Întrupare (de vreme ce nici un Apostol nu a murit înaintea Domnului), reprezintă practic pecetea prin care ei sunt mântuiţi. Ea înlocuieşte într-un fel pecetea apei, deşi, în mod surprinzător, Herma afirmă că Apostolii şi Învăţătorii s-au pogorât, aşadar, cu ei în apă şi iarăşi s-au ridicat. Nu ştim la ce apă se face referire aici (un fel de râu veşnic asemenea Stixului din mitologia greacă?). Cert este că aceste persoane se integrează Bisericii după trecerea la cele veşnice prin acceptarea predicii Apostolilor trecuţi şi ei la cele veşnice şi care reprezintă astfel o imitare a pogorârii la iad a Mântuitorului. Nu ştim, însă, foarte clar în ce constă Botezul lor, în afară de acceptarea mesajului kerigmatic transmis de Apostoli. Pocăinţa după primirea Botezului În perioada primară a creştinismului se considera că Botezul reprezintă totodată calea supremă de pocăinţă şi că păcătuirea ulterioară este una care ne desparte definitiv de moştenirea Împărăţiei cerurilor. Afirmăm cu regret că această opinie a cercetătorilor (vezi Enrico Norelli în materialul anterior dedicat Păstorului) nu pare a avea o motivare prea sigură, deoarece, în acest caz, de ce ar mai face Sfântul Apostol Iacov apel la o eventuală mărturisire în faţa fraţilor a relelor săvârşite (vezi Iacov 5, 16)? Considerăm că, aşa cum afirmă Everett Ferguson, atunci când se susţinea o singură pocăinţă, se vorbea în realitate de o singură convertire şi o singură renunţare la viaţa de păcat dusă înainte. Pasajul din Păstor este destul de ambiguu: "Ar trebui ca cel care a primit iertarea păcatelor să nu mai păcătuiască, ci să trăiască în curăţie. (...) Cei care cred acum sau cei care au să creadă nu mai pot face pocăinţă pentru păcatele lor; ei au primit iertare pentru păcatele de mai înainte. Dar pentru cei chemaţi înainte de aceste zile, Domnul a pus pocăinţă, că Domnul, fiind cunoscător de inimi şi cunoscând mai dinainte toate, a cunoscut slăbiciunea oamenilor şi viclenia diavolului, că va face rău robilor săi şi se va purta cu vicleşug cu ei. Domnul fiind mult milostiv, S-a îndurat de făptura Sa şi a pus pocăinţa aceasta. (...) Dar îţi spun ţie: dacă cineva, fiind ispitit de diavolul, păcătuieşte după acea sfântă şi mare chemare, acela mai poate face pocăinţă o singură dată; dar dacă păcătuieşte mereu şi se pocăieşte, unui om ca acesta pocăinţa nu îi este de nici un folos; cu greu va dobândi viaţa" (Păstorul, 31, 3-3, în: op.cit., p. 303). Şi pasajul acesta este destul de complex şi dificil şi nu poate fi înţeles dacă luăm în considerare un singur sens al termenului de pocăinţă utilizat aici. Astfel, atunci când Herma afirmă că persoanele care cred sau care vor crede nu mai pot face pocăinţă încă o dată el se referă strict la convertirea şi iertarea păcatelor oferite exclusiv de Botez. Nu mai poate exista un al doilea Botez, acesta este înţelesul frazei de mai sus. Pe de altă parte, Herma pare să amintească de o eventuală pocăinţă a celor care nu mai pot primi Botezul deoarece au trăit înainte de venirea Mântuitorului, iar despre botezarea acestor persoane am vorbit în prima parte a acestui material. În cele din urmă există şi o pocăinţă postbaptismală, dar care poate fi acordată o singură dată (nu ştim cum), deoarece o eventuală repetitivitate a acesteia este imposibilă din cauza lipsei sale de eficienţă pentru îndreptarea spirituală. Tradiţia patristică, însă, a reglementat Taina Pocăinţei aşa cum o avem astăzi pentru a exista o pocăinţă postbaptismală eficientă. Unitatea creştinilor botezaţi Încheiem acest material asupra scrierii Păstorul a lui Herma cu un citat care priveşte unitatea creştinilor botezaţi, un aspect asupra căruia trebuie să reflectăm ori de câte ori avem ocazia să ne bucurăm de comuniunea eclezială cu ceilalţi: "Toate neamurile care locuiesc sub cer, după ce au auzit predica şi au crezut, au fost numite cu numele Fiului lui Dumnezeu (termenul de creştin vine de la numele lui Hristos, n.n.). Primind pecetea, au dobândit un singur cuget şi o singură minte, au ajuns să aibă o singură credinţă, o singură dragoste. (...) De aceea, zidul turnului a ajuns de o singură culoare, strălucitor ca soarele" (Păstorul, 31, 3-3, în: op.cit., p. 370). Acest fragment ne arată că în Biserică trebuie să rămânem uniţi prin intermediul virtuţilor, dintre care străluceşte cel mai mult dragostea. O dragoste făurită de inima smerită în conlucrare cu harul Tainei Botezului, aşa cum au învăţat Sfinţii Părinţi.