O subestimare tot mai pronunţată
Edictul de la Mediolanum a fost considerat de unii cercetători ca având o valenţă infinit mai scăzută decât cea care i s-a acordat din partea creştinismului. În pofida susţinerii acestei păreri de către persoane marcante, există puţine argumente favorabile ei, cele din urmă având o valoare îndoielnică. Considerăm că edictul are mai multă importanţă decât documentele similare emise înaintea sa, dar că această situaţie trebuie plasată foarte atent în contextul istoric al perioadei respective.
În general, majoritatea cercetătorilor din prezent par circumspecţi atunci când îşi exprimă părerea cu privire la importanţa Edictului de la Mediolanum (Milano de astăzi). Regăsim opinii conform cărora fie Edictul este o simplă scrisoare căreia i s-a exagerat semnificaţia, fie adresantul acesteia era un simplu guvernator de provincie (Bitinia), fie acordul în sine a fost unul depăşit din toate punctele de vedere - atât pentru creştinii care se bucurau deja de libertate din partea lui Constantin cel Mare, cât şi din perspectiva aplicării sale practice în Răsărit, unde Licinius a preferat să continue unele persecuţii. Aşadar, edictul a fost redundant în Apus, recunoscând ceva deja existent, în timp ce în Răsărit a fost complet ignorat. Ceea ce majoritatea cercetătorilor uită (voit sau nu!) este că majoritatea edictelor şi rescriptelor emise de împăraţii romani, care aveau pretenţii de aplicare universală, erau impuse rareori uniform. Să luăm câteva exemple celebre. Rescriptul lui Traian este o simplă epistolă, la fel şi cel al lui Hadrian (presupus), în timp ce persecuţiile întemeiate pe edict, precum cele ale lui Severus, Galerius sau Decius, nu au avut niciodată aplicare universală. Întotdeauna au existat regiuni unde legile au fost aplicate cu indulgenţă sau au fost pur şi simplu lăsate deoparte. Să ne aducem aminte că şi după perioada primelor trei secole comunicarea a lăsat de dorit în ceea ce priveşte latura publică. În anul 420, episcopii din Persia încă mai dezbăteau aspecte de la Sinodul al II-lea Ecumenic şi trebuia să decidă dacă îl acceptă sau nu! Aşa-dar, a emite pretenţii de aplicare universală pentru un document (fie el şi sub formă oficială, iar nu epistolară, cum sunt majo-ritatea!) în secolul al IV-lea este o iluzie, care, din păcate, este ridicată la rang de adevăr absolut de numeroşi cercetători de renume. Din acest punct de vedere, Edictul de la Milan nu are mai multe valenţe universale decât au avut documentele similare precedente, dar nici mai puţine. Cu alte cuvinte, ne confruntăm aici cu o falsă controversă, menită mai mult să atragă atenţia asupra subiectului în sine, decât să aducă lumină asupra unui fapt „necunoscut“ din punct de vedere istoric.
Restituirea lăcaşurilor de cult
Unii cercetători s-au grăbit să afirme că edictul este criticabil şi pentru că nu se adresează exclusiv creştinilor. În sprijinul afirmaţiei lor au adus în discuţie următorul pasaj-cheie: „Întrucât eu, Constantin Augustus, şi eu, Licinius Augustus, ne-am întâlnit în chip fericit la Mediolanum şi am urmărit să îndeplinim tot ceea ce interesează binele şi folosul poporului, între alte decizii pe care le considerăm utile tuturor în multe privinţe, am hotărât în primul rând să asigurăm respectul şi cinstea cuvenite divinităţii, adică să acordăm creştinilor şi tuturor celorlalţi posibilitatea unei libere alegeri a cultivării religiei pe care şi-o doresc, astfel încât orice divinitate sau putere cerească ar fi aceea, să ne poată fi de folos şi nouă, şi tuturor celor care se găsesc sub puterea noastră“ (Eusebiu de Cezareea, „Istoria bisericească“, 10, 5, 1, 2 - trad. C. Bejan în: Lactanţiu, „Despre moartea persecutorilor“, Editura Polirom, Iaşi, 2011, p. 197 - vezi nota 206). Considerăm că aici se regăseşte de fapt o enunţare generală care arată că toleranţa nu se exercită exclusiv asupra religiei creştine, o captatio benevolentiae faţă de populaţia păgână a imperiului care avea o părere împărţită asupra subiectului în cauză. De altfel, acest fapt este întărit în continuare de următoarea afirmaţie: „Pacea vremurilor actuale cere ca fiecare să aibă libertatea de a-şi alege şi practica religia care-i place“ (ibid., p. 198). În continuare, se precizează clar că lăcaşurile de cult creştine trebuie restituite credincioşilor fără a se cere nimic financiar în schimb. Dacă acestea au fost înstrăinate de autoritatea romană şi, astfel, s-au plătit bani pentru ele, magistratura locală este silită să judece cauza şi să înapoieze din trezoreria statului despăgubirile necesare. Aşadar, creştinii beneficiau de reprimirea propriilor biserici, fără a fi nevoiţi să plătească nimic în schimb. De asemenea, se cere în mod expres ca şi alte bunuri răpite creştinilor să le fie restituite în acelaşi fel: „Deoarece aceiaşi creştini nu posedau numai lăcaşuri de cult, unde aveau obiceiul să îşi ţină adunările, ci, întrucât se ştie că avuseseră şi alte bunuri care nu aparţinuseră persoanelor fizice, ci întregii comunităţi, vei da poruncă, potrivit legii amintite mai înainte, ca toate aceste bunuri să fie restituite absolut fără nici o împotrivire creştinilor, adică grupului şi comunităţii lor. Dispoziţiile amintite trebuie să fie clar respectate, pentru ca cei care vor înapoia sau vor primi în schimb preţul lor să aibă, cum am spus, speranţa că vor fi compensaţi potrivit mărinimiei noastre“ (ibid., pp. 198-199). A-şadar, se procedează şi la restituirea bunurilor bisericeşti, care vor fi constat în obiecte de cult, terenuri şi alte proprietăţi. Observăm aici grija şi atenţia Sfântului Constantin cel Mare, care a căutat pe orice cale să efectueze această restituire în mod corect şi cinstit, fără a aduce vreun prejudiciu persoanelor care se aflau în posesia bisericilor creştine şi pe care le achiziţionaseră de la autoritatea romană. De asemenea, se vede preocuparea ca legea să fie aplicată cât mai repede: „Oricum, trebuie să acorzi toată atenţia comunităţii creştinilor, astfel încât porunca noastră să fie adusă la îndeplinire cât mai repede, pentru ca, după blândeţea noastră, să avem convingerea că liniştea publică este în felul acesta asigurată“ (ibid., p. 199).
Edictul de la Mediolanum cuprinde două diferenţe majore faţă de cel emis de Galerius cu scurt timp înainte de moartea sa. Prima dintre acestea este reprezentată de precizarea libertăţii religiei creştine într-un mod mult mai clar, în timp ce cea de-a doua constă în restituirea clară a lăcaşurilor de cult şi a proprietăţilor acestora care fuseseră preluate abuziv de puterea romană. Ambele aspecte sunt deosebit de importante, iar argumentele istoricilor cum că documentul în cauză a avut doar un efect local şi a fost departe de a reprezenta un element esenţial în ascensiunea creştinismului trebuie privite cu multă circumspecţie. În definitiv, orice critică are nevoie de argumente puternice pentru a nu se transforma într-o simplă joacă de cuvinte.