O vorbă de duh, fără Duh

▲ Dumnezeu nu te va ierta doar pentru că ai făcut la fel de puţin ca altul, de la care toţi, oameni, îngeri şi El, aşteptau mai mult ▲

„Să faci ce spune popa, nu ce face popa“. Mulţumesc din suflet pentru măreaţa pilduire. Rămân dator. Sau, mai bine, nu. Această „învăţătură“ cu iz drăcesc a ajuns cunoscută de toată lumea şi, prin perversitatea construcţiei, reuşeşte să insinueze în subconştientul omului ideea că preotul nu face ce spune. Mai mult decât atât, absolutizează rolul de model uman al preotului, punând în planul doi modelul hristic. Asta fără a mai vorbi de persiflantul termen „popă“. Chestiunea amuzantă este că mica parte pozitivă din măreaţa cugetare de mai sus, şi anume îndemnul de a pune în practică cele spuse de preot, nu este urmată cu foarte mult sârg (cel puţin asta văd privind conduita mea de creştin douămiist), dar partea din care rezultă că preotul nu trăieşte învăţăturile pe care le propagă nu este uitată de nimeni. Da, domnule, preotul - sau hai să le facem pe plac unora - popa nu face mereu ce spune. Şi ce-i cu asta? De unde ideea că enoriaşii trebuie să se încoloneze la uşa preotului, să se uite pe gaura cheii şi să facă numai ce face el? Pe de o parte, vorba de duh fără Duh este construită în jurul unui potenţial proces de malpraxis duhovnicesc - ia, uitaţi cum preotul nu face acele lucruri pe care le pretinde altora - iar pe de altă parte se constituie într-o justificare a propriilor neputinţe. Parcă cineva a căutat cu lumânarea un motiv pentru care să nu se mai simtă vinovat pentru practicarea creştinismului doar din vârful buzelor şi l-a găsit în ce nu fac unii. Apoi, generalizarea a pus punctul pe i-urile de la nimic. Şi uite aşa, nici nu facem ce spune popa, că e cam greu, fiindcă popa ne spune ce a spus Hristos, iar învăţăturile Lui nu sunt uşoare, şi nu facem nici ce face popa, pentru că ne uităm numai la cazurile nefericite. Concomintent cu îndemnul implicit al analizării, judecării şi condamnării preotului, vorba „Să faci ce spune popa, nu ce face popa“ ne oferă un bonus: atenuarea posibilului sentiment de vinovăţie cauzat de conştientizarea punerii în practică la nivel superficial a învăţăturilor creştine. Clivajul din fiinţă, despărţirea părţii interioare, care spune ce trebuie făcut, de cea care face este justificată prin false temeiuri exterioare, prin ce nu fac alţii. Avem de-a face cu o plasare în sisteme de referinţă favorabile. Este vorba de căutarea piticului pe lângă care să părem uriaşi sau normali, pigmei fiind de multe ori. Pentru că nimănui nu îi dă mâna să se compare cu sfinţii, cu marii asceţi, cu uriaşele suflete care s-au jertfit pentru credinţă, cu figurile emblematice ale Bisericii de genul Dumitru Stăniloae, Nicolae Steinhardt, Ilie Cleopa, Sofian Boghiu şi atâţia alţii care au şi spus, au şi făcut, ne căutăm tot felul de justificări de grădiniţă de felul „dacă nu face Gigel pot să nu fac nici eu“. De parcă mântuirea ar fi o chestiune de referenţialitate, un produs al comparaţiei, un concurs, nu un examen. Mântuirea este o problemă personală în sens creştin, de coliniaritate a acţiunilor şi intenţiilor persoanei cu legile lui Dumnezeu. Mântuirea omului nu este condiţionată de ce fac şi ce nu fac alţii - de aici şi marea libertate interioară a creştinului practicant, care prin bine, iertare şi iubire topeşte răul şi nu se circumscrie lui -, ci de cum răspunde la ce fac ceilalţi. Dumnezeu nu te va ierta doar pentru că ai făcut la fel de puţin ca altul de la care toţi, oameni, îngeri şi El, aşteptau mai mult. Mai simplu spus, dacă ai doi copii şi ei fac o boroboaţă, ai următoarele posibilităţi: ori îi ierţi pe amândoi, ori îi pedepseşti pe amândoi, fie în mod egal, fie diferenţiat, dar în nici un caz nu îl vei pedepsi doar pe iniţiatorul acţiunii, pe cel care a dat exemplul negativ, în timp ce pe celălalt, pe imitator, să zicem, îl vei premia.