Odiseea unui creier de geniu

La 18 aprilie 1955 se stingea din viaţă, într-un spital din Princeton (USA), Albert Einstein. În vârstă de 76 de ani, acestui savant, considerat ca simbolul inteligenţei umane, i-a fost cauzat sfârşitul de o ruptură a unui anevrism de aortă în zona abdominală. 

 

Cu prilejul autopsiei, doctorul Thomas Harvey i-a prelevat creierul (fără aprobarea familiei), pentru a-l studia. Prima surpriză a apărut la cântărirea creierului. Dacă media greutăţii unui creier uman masculin este de 1.350 g, s-a descoperit că cel al savantului cântărea numai 1.230 g. Prima concluzie a fost că „un creier voluminos nu este o condiţie necesară pentru o inteligenţă excepţională“. 

 

Conştiincios, dr. Harvey a realizat sute de clişee fotografice în alb şi negru, atât ale creierului în întregime, cât şi ale unor fragmente (240 de blocuri anatomice de 10 cm3). Din aceste blocuri au fost apoi pregătite sute de lame pentru a fi examinate la microscop. 

 

Ciudat, doctorul sus-amintit nu a publicat nimic din observaţiile sale, ba chiar a dispărut împreună cu toate piesele pentru mai bine de un sfert de secol. Descoperit în 1978, în statul Kansas, de către un ziarist, a recunoscut că se mai află încă în posesia valorosului creier, dar a declarat că nu a găsit nimic care să probeze că avea ceva special.

 

Abia în 1982 el s-a „îndurat“ să cedeze câţiva centimetri cubi din acest creier, pentru a fi studiat la o universitate celebră din California (USA). Din articolul publicat trei ani mai târziu, s-a aflat că lobul parietal inferior stâng (implicat în raţionamentul matematic şi vederea în spaţiu) conţinea un număr foarte mare de celule gliale (celule despre care se ştia că hrănesc şi protejează neuronii). În urma acestui articol, alţi 18 cercetători au solicitat şi au primit fie eşantioane de creier, fie lame histologice, pentru studiu. Au urmat mai multe articole care au oferit informaţii valoroase, cum ar fi o densitate crescută a celulelor nervoase în lobul frontal drept şi un număr semnificativ crescut de celule gliale în zona temporală. În acel timp a fost emisă ipoteza că numărul de celule gliale crescute ar avea un rol important pentru a caracteriza geniul.

 

Una dintre cele mai importante cercetări a fost efectuată în Canada, la Universitatea Mac-Master. Acolo, creierul savantului a fost comparat cu alte 91 de creiere „normale“ (35 bărbaţi şi 56 femei). Din concluziile acestei cercetări, publicate în 1999, reţinem că anatomia creierului lui Einstein se situează în limite normale, cu excepţia lobilor parietali, care sunt hipertrofiaţi, având o suprafaţă mult mai mare, fapt observat de altfel şi la alţi fizicieni şi matematicieni.

 

Se părea că, după acest studiu, cercetările s-au blocat. Dar iată că decesul doctorului Harvey, în anul 2007, a deblocat situaţia, întrucât familia sa a donat toate piesele anatomice şi histologice Muzeului Naţional al Medicinii şi Sănătăţii din Chicago (SUA). În felul acesta, cercetătoarea Dean Falk, antropolog, a avut liber acces la material şi a putut astfel descoperi 17 fotografii care nu fuseseră niciodată examinate. După studii îndelungate, ea a redactat 24 de pagini de descriere detaliată a tuturor denivelărilor creierului lui Einstein, pe care le-a comparat cu 85 de creiere „martor“. Ulterior, ea a afirmat că: „Einstein avea un cortex prefrontal extraordinar, cu pliuri complexe, care au contribuit la remarcabilele sale capacităţi cognitive. Aceste pliuri sugerează o creştere a numărului de celule nervoase în această regiune şi sunt un argument în favoarea complexităţii conexiunilor acestora. Lobii parietali erau de asemenea neobişnuiţi, alcătuind astfel substratul neurologic pentru dotarea la matematică şi vederea spaţială“.

 

Pentru cei interesaţi putem oferi informaţia că oricine poate să examineze creierul savantului, deoarece există sub forma unei aplicaţii iPad „Einstein Brain Atlas“, scos la vânzare pe iTunes. Preţul este de aproximativ opt euro.