Oglinda lui Narcis (2)

▲ Hasdeu dezvăluie, în fond, mecanismul textului şi regula desfăşurării muncii artistice şi ştiinţifice ▲

Vă povesteam într-un text publicat săptămâna trecută despre „fragmentele autobiografice“ care constituie, în fond şi Jurnalul intim al lui B. P. Hasdeu (1852-1856), publicat pentru prima dată de E. Dvoicenco. Jurnalul lui Hasdeu începe prin a evoca evenimentele: un mod de a îndepărta criza, folosit frecvent de autorii jurnalelor de mai târziu. Totdeauna, jurnalele fixează evoluţia personajului-narator, rostul lor fiind acela de a facilita înţelegerea de sine; în cazul textului lui Hasdeu, a cărui substanţă se compune aproape exclusiv din istorisirea celor trei ani cât a slujit ca junker în regimentul contelui Radetzki, această cale a existenţei tânărului se dezvăluie într-un spaţiu livresc: „Oneghin“ din scena primei dezamăgiri va deveni ulterior un „Peciorin“, plăcut de toate femeile întâlnite, făcând victime la tot pasul, răzbunând mereu cea dintâi înfrângere. Oneghin nu şi-a ales întâmplător „arma“ serviciului militar: „Atributele necesare ale unui husar erau: bogăţia, vitejia, risipa, iar deviza tuturor acţiunilor lui erau cuvintele: patrie, honneur, amour!“. Imaginea cea mai frapantă a evoluţiei trăirilor fiinţei şi, totodată, a constituirii jurnalului prin progresie, prin dezvoltare în jurul unui nucleu (al momentului de criză), se află în nişte fragmente autobiografice, pe care editorul le uneşte sub titlul Introducere la Nicolae Milescu: „Odată, fiind de 15 ani, am ucis la vânătoare o coţofană; din fericire, coţofana se afla în momentul fatal pe un stâlp de piatră, care în Rusia de sud se numeşte «babă de piatră». Eu am început să examinez acest obiect şi, la întoarcere, am început să scriu un studiu despre el. Adunând informaţii, le-am găsit atât de numeroase, încât mi-a venit gândul să cercetez toate «babele de piatră», fără excepţie, au urmat noi adunări de informaţii, noi meditări - atunci m-am hotărât să scriu nici mai mult, nici mai puţin decât un studiu asupra fabulelor tracice, şi înştiinţarea despre ocupaţiile mele în acest domeniu a fost publicată în anul â52, în revistele Albina Nordului şi Moscoviteanul. De atunci, izvoarele s-au înmulţit până într-atât, încât m-am hotărât să scriu, mi-e şi frică să pronunţ cuvântul: despre originea, desvoltarea şi spiritul mitologiei! Cine e de vină? - Coţofana“. În acest fragment se află modelul constituirii jurnalului, al evoluţiei personajului-narator şi, nu în ultimul rând, al cercetărilor savantului. Arătând „cum se agită şi fierbe mintea omenească“, modul cum se elaborează „gândul în cap“, Hasdeu dezvăluie, în fond, mecanismul textului şi regula desfăşurării muncii artistice şi ştiinţifice. Faptul capătă o importanţă încă mai mare dată fiind destinaţia jurnalului. Hotărât să-şi editeze „notele iunkerului de husari“, Hasdeu îşi scrie jurnalul pentru a fi făcut public. „Redacţiile“ succesive ale textului şi frecventele interpelări ale cititorului (făcute cu umor, pentru a-i capta bunăvoinţa: „«Dar, va zice acela, căruia i se va întâmpla să citească însemnările mele: «ce fel de personagiu e şi acesta? Mihnevici, sau cum dracu-i zice? Dar noi nu-l cunoaştem !». «Cu atât mai rău pentru Dvs!»“, sau scrise cu gravitate, pentru a dezvălui o trăsătură a personalităţii: „Trebuie să ştiţi că tatăl meu mi-a dat o îndrumare filosofică germană“) structurează dialogul naratorului-personaj cu posteritatea. Când Oneghin devine Peciorin, oglinda se sparge; alte ocupaţii („antichităţi slavice cu bătaie de cap“), alt orizont al existenţei care a depăşit pragul crizelor sentimentale ale adolescentului fac inutil jurnalul: „Să mă ia dracul, dacă sunt în stare să scriu un jurnal! E adevărat că scrierea lui regulată e împiedicată, în parte, de ocupaţiile mele, mai ales de aceste antichităţi slavice cu bătaie de cap, datorită cărora, eu rareori mă plictiseam în cercul nătărăilor şi găseam plăcere în societatea oamenilor culţi. Dracu să mă ia, dacă înţeleg din ce anume trebuie să se compună jurnalul! Trebuie, oare să înscriu în el chiar şi numărul felurilor de înfocare la masă sau numărul oaspeţilor la serată? Şi totuşi trebuie scris ceva, mai ales când te sileşti să scrii jurnalul regulat. Pentru azi voi scrie că, zău, nu-i nimic de scris!“. Este aici prima „atestare“ a unei teme de lungă tradiţie, aceea a „silniciei“ scrierii jurnalului, pe care o vor acuza cu atâta vehemenţă mai ales modernii Camil Petrescu, Octav Şuluţiu, Liviu Rebreanu. Oricât de silnic însă, scriitorul nu poate renunţa uşor la el după ce Narcis va fi descoperit aici oglinda miraculoasă.