Om de pământ

Așa sună titlul ultimei cărți semnate de Ștefan Mitroi - simplu în rostire, dar adânc precum începuturile lumii, încărcat de ecoul tainic al Facerii. Numai cuvintele ne întorc, ca într‑o aducere‑aminte, la clipa primordială în care țărâna, inertă și tăcută, a fost atinsă de suflarea lui Dumnezeu și s‑a ridicat, purtătoare de duh. Este o chemare spre început, spre zarea curată unde omul nu era încă rupt de cer.

Într‑o asemenea îngemănare de humă și duh, scriitorul caută să redescopere chipul pierdut al nevinovăției, pe care timpul și grija lumii l‑au acoperit cu straturi groase de uitare.

Bucurându‑se de frumusețile Edenului, de liniștea paradisiacă și de armonia neumbrită a creației, omul n‑a știut să prețuiască darul primit. Ce dar fără de margini, ce bogăție fără asemănare! Și cât de puțină neatenție, cât de fragilă a fost clipa în care a pierdut totul... Dintr‑o tresărire de neascultare, dintr‑o uitare de sine, a căzut din înălțimea comuniunii în greutatea pământului. Libertatea, primită ca o cunună, s‑a prefăcut într‑o povară, iar grădina luminii și bucuriei a devenit, dintr‑odată, un tărâm al spinilor și al sudorii.

Izgonit din Rai, cu pașii grei și inima încărcată de dor, a auzit din nou adevărul pe care îl uitase, cuvântul ce răsună peste veacuri ca o chemare la trezvie: „Pământ ești și în pământ te vei întoarce”. Această expresie nu este doar osândă, ci mai ales aducere‑aminte și început al unei înțelepciuni pe care omul o redescoperă, uneori, prea târziu. Este taina fragilității noastre, dar și sâmburele speranței, căci din același pământ în care ne întoarcem, Dumnezeu poate face să răsară din nou viața.

Dacă ne‑am opri mai des asupra acestor cuvinte, dacă le‑am lăsa să coboare din minte în inimă, poate am învăța să prețuim darurile, să le păstrăm cu grijă și recunoștință. Iar dacă uităm prea repede, dacă ne risipim în zgomotul lumii, fără doar și poate ni se aduce aminte - uneori prin suferință, alteori printr‑o liniște adâncă, în care glasul conștiinței devine limpede ca un izvor. Fiecare apus de soare este o lecție tăcută despre finitudinea noastră, un îndemn de a nu irosi picătura de veșnicie ce ne‑a fost încredințată sub formă de timp.

Iată că Ștefan Mitroi ne invită, cu profunzime, la o astfel de meditație. Sunt... poeziile unui truditor al cuvântului, ale unui poet care nu se oprește la hotarele versului, ci pășește mai departe, devenind în același timp prozator, eseist și, într‑un chip aparte, călător prin lume, dar mai ales prin frumusețea fără egal a cuvintelor, unde fiecare frază capătă respirație și lumină. Condeiul său nu doar scrie, ci sapă în adâncurile memoriei afective, scoțând la iveală nestemate de simțire profundă...

Am primit un mesaj de la autor - un semn discret. Îmi vorbea despre o posibilă întâlnire, despre darul unei cărți pe care cu bucurie am primit‑o, împreună cu dedicația așezată cu grijă pe prima pagină. O dedicație de suflet, care nu este doar un gest, ci o punte tainică între inimile ce se întâlnesc în cuvânt. Sunt momente când litera scrisă depășește granița hârtiei, devenind o strângere de mână între două singurătăți care se recunosc.

Gândul meu, la aflarea acestui titlu, a alergat spre înțelepciunea marilor bazilei de altădată - împărații care, în ceasul încoronării, când slava lumii se așeza pe umerii lor ca o mantie deopotrivă grea și strălucitoare, primeau în căușul palmei bucăți de țărână. Și li se rostea, cu gravitate, același adevăr: „Pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Facerea 3, 19). În mijlocul fastului, li se amintea smerenia; în mijlocul puterii, li se evoca fragilitatea condiției umane.

De la împărații Bizanțului și de la alte capete încoronate au învățat și episcopii același ritual al adevărului. Chiar și episcopii Romei, în clipa alegerii lor, primesc această aducere‑aminte - deși uneori freamătul mulțimii și aplauzele pot acoperi, pentru o clipă, glasul adânc al conștiinței. Și totuși, cuvântul rămâne: cât de repede trece gloria lumii - Sic transit gloria mundi - ca o lumină care se stinge în amurg: o lecție despre deșertăciunea care ne pândește pe toți, „răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5, 8), indiferent de treapta pe care ne‑a așezat istoria.

Domnul Ștefan Mitroi, născut la Siliștea, în județul Teleorman, își poartă rădăcinile într‑un pământ încărcat de istorie și frumusețe. A absolvit Facultatea de Drept a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, iar tinerețea i‑a fost marcată și de anii petrecuți în armată, la Fălticeni. Astăzi este membru în Consiliul de conducere al Uniunii Scriitorilor din România, ca mărturie a recunoașterii unui parcurs literar rodnic.

A publicat cărți de proză, poezie și teatru, fiecare purtând amprenta unei sensibilități aparte. A fost distins cu Premiul Academiei Române pentru romanul „Dulce ca pelinul”, iar numeroase alte premii îi încununează activitatea, asemenea unor lumini așezate pe drumul unei vocații statornice. Bucuria sporește aflând că scrierile sale au trecut dincolo de granițe, fiind traduse în spaniolă, franceză, portugheză și bulgară - semn al unei comuniuni care depășește hotarele lingvistice și geografice și dovada că durerea și bucuria unui „om de pământ” sunt universale, rezonând în orice suflet care caută adevărul, indiferent de graiul în care se roagă.

Ștefan Mitroi este un om al dialogului, un ascultător atent și un povestitor al oamenilor și al întâmplărilor. Înțelege nu doar cu mintea, ci și cu inima, adunând amintiri prețioase, asemenea unor comori tăinuite. Și poate că prea puține dintre acestea au fost așezate pe hârtie... dar rămâne nădejdea că va continua să dăruiască, cu generozitate, prietenilor și celor încă necunoscuți frumusețea cuvintelor sale.

Înainte de a mă opri la câteva dintre versuri, mă bucur de un motto care deschide cartea ca o fereastră spre înalt: „Om de pământ, asta sunt. Rudă bună cu cerul, asemenea păsărilor, vântului, ploii”. Ce mărturisire adâncă... Omul de pământ își recunoaște rudenia cu cerul - o legătură uitată, dar niciodată pierdută. Este glasul de demult care revine, ca o chemare blândă, chiar dacă noi, de atâtea ori, l‑am ignorat sau l‑am acoperit cu zgomotul grijilor. Suntem făcuți din pământ, dar avem ochi de lumină, iar această dublă cetățenie ne obligă la un zbor continuu între mărginit și nesfârșit.

Omul de pământ va privi spre cer, pentru că acolo își află originea, acolo își regăsește sensul. Este un dor care nu poate fi stins, o sete de înalt care nu se lasă uitată. Acolo este Creatorul lui, iar legătura aceasta, deși uneori umbrită, nu se rupe niciodată. Fiecare privire aruncată spre stele este, în fond, o încercare de a ne recunoaște Tatăl, întrezărindu‑L printre gene.

Așezându‑mă în fața poeziilor, cu inimă atentă și privire deschisă, mă opresc la câteva dintre ele. „În sus”. „Nu știu de ce, de câțiva ani încoace îmi vine aproape tot timpul să cad în sus. Îngerul meu păzitor, care mă ține de mână, îmi spune: «Nu încă. Dar o să vină și ziua aceea curând. Am să te duc chiar eu acolo unde visezi să ajungi».”

Ce imagine plină de har! O cădere care nu mai este prăbușire, ci înălțare; o gravitație inversată, în care sufletul nu mai cade spre țărână, ci spre cer. Îngerul păzitor devine călăuză, prieten și mărturie a unei promisiuni care nu minte. Căderea în sus este actul final de eliberare, momentul în care huma se subțiază până când devine străvezie pentru lumina Taborului.

Privind spre cer, omul își descoperă originea... Este un cântec și, în același timp, un strigăt de dor după rudenia care nu aparține țărânei, după lumina din care am fost chemați la viață. Suntem străini și călători pe acest pământ, purtând în noi nostalgia patriei cerești. Pentru că, dincolo de lutul care ne poartă pașii, noi suntem duh purtător de viață și lumină, mai presus de țărână și mai aproape de veșnicie.

O neobișnuită poezie, care se așază la hotarul dintre vers și mărturisire, este, de fapt, o confesiune în proză, purtând titlul atât de simplu și totuși atât de încărcat de sens: „Strada noastră”. În această pagină, autorul nu descrie doar un loc, ci deschide înaintea cititorului o lume întreagă, o mică icoană a existenței.

Autorul ne spune că locuiește pe o stradă cu nume de mănăstire - iar acest detaliu, aparent nesemnificativ, capătă o lumină aparte, ca și cum întreaga așezare ar purta, în adâncul ei, o chemare spre liniște și rugăciune. Poate că, odinioară, în vremuri îndepărtate și poate mai curate, la fiecare dintre cele opt adrese exista câte o chilie. O imagine de o delicatețe duhovnicească, în care fiecare casă de astăzi păstrează, ca o amintire ascunsă, umbra unei viețuiri liniștite și adâncite în Dumnezeu.

Chiliile, însă, vrând parcă să țină pasul cu vremurile, cu nevoile și cu mișcarea lumii, au crescut, s‑au lărgit, s‑au schimbat, transformându‑se în casele de acum - case locuite, pline de vieți, de bucurii și de poveri. Iar pe această stradă, în această geografie tainică, te poți opri o clipă din mers, ca într‑un răgaz binecuvântat, pentru a sta de vorbă despre frumusețea primăverii, despre înflorire, despre renașterea care nu încetează să vină an de an, ca o promisiune.

Ce frumoasă e primăvara pe strada noastră! - nu este doar o exclamație, ci o mărturisire, o tresărire de lumină. Primăvara nu este doar anotimp, ci stare de suflet, respirație a vieții care se revarsă peste oameni și peste lucruri.

Sunt zugrăvite, cu linii fine, persoanele care locuiesc în preajma autorului - chipuri simple, dar încărcate de poveste. Oameni încercați, purtând pe umeri ani grei, cu pensii mici, prea mici pentru nevoile și demnitatea lor. Și totuși, cu un surâs amar și lucid, spune: „Pensia e mică, mai mult, mult mai mică decât strada cu nume de mănăstire”. În această comparație se ascunde nu doar ironia, ci și o durere discretă, o observație a nedreptății lumii. În ochii bătrânilor se citește istoria unei țări care a învățat să rabde, dar care nu și‑a pierdut capacitatea de a ierta.

Despre o familie în vârstă ni se spune că își ține porțile zăvorâte, nu din teamă, ci parcă pentru a nu lăsa să iasă mirosul fericirii din curte. Imagine cu acuratețe rară! Fericirea devine un parfum tainic, o mireasmă care trebuie păstrată, ocrotită, ca o comoară.

Iar o familie tânără, prinsă în ritmul schimbător al vremurilor, își schimbă mașinile - și, probabil, își va schimba și strada. Mobilitatea aceasta spune, fără a o rosti apăsat, despre nestatornicia lumii de astăzi, despre rădăcinile care nu mai apucă să se adâncească. Este drama omului modern, care aleargă după „altundeva”, uitând că liniștea se află „aici”, în bucuria parfumului tainic.

Un mesteacăn, singurul copac de pe stradă, stă în fața casei și privește - așa ne spune autorul - casele din jur. Este un martor tăcut, o prezență aproape umanizată. Și totuși, nu înflorește. Rămâne într‑o așteptare neîmplinită. Iar dacă ar înflori, mărturisește Ștefan Mitroi, i‑ar ierta îngâmfarea. În această observație se ascunde un zâmbet, dar și o înțelegere profundă a firii - chiar și copacul devine partener de dialog, purtător de sens. Mesteacănul este oglinda poetului: o prezență discretă care veghează asupra lumii, așteptând ca frumosul să fie, în sfârșit, recunoscut.

Autorul mărturisește că nu s‑ar muta nicăieri. Această statornicie spune mai mult decât orice explicație: îi sunt dragi primăverile, îi este drag mesteacănul - chiar și cu îngâmfarea lui tăcută -, îi sunt dragi oamenii, cu toate curiozitățile, slăbiciunile și frumusețile lor ascunse. Este o iubire liniștită, așezată, care nu caută alt loc, pentru că și‑a găsit sensul. A iubi locul în care te afli este prima treaptă a recunoștinței față de Ziditor.

Cana cu apă deschide însă o altă dimensiune, mai adâncă, aproape miraculoasă. Ea ne vorbește despre prezența lui Dumnezeu în podul casei. Așa credea cineva, cu o credință simplă și neclintită, bucurându‑se în ea, chiar dacă nimeni nu‑l susținea. Și totuși, într‑o zi, a fost văzut urcând scara podului, purtând în mâini o cană cu apă.

Aproape imediat, după acest gest smerit și plin de taină, a început să plouă, după o secetă care durase luni întregi. Apa din cană era pentru Dumnezeu - iar Dumnezeu, în iubirea Sa, a prefăcut‑o în ploaie, o ploaie binecuvântată, care a ținut până la sfârșitul verii. Imagine cu frumusețe filocalică! O credință mică în aparență, dar uriașă în rodire. Este pilda omului care nu Îl caută pe Dumnezeu în teorii savante, ci Îl slujește cu simplitatea unei căni cu apă, știind că setea Divinității este setea după iubirea noastră.

Despre tristețea unei bucurii și despre așezarea ghetelor pe prag, în ajunul sărbătorii Sfântului Nicolae, Ștefan Mitroi ne lasă o scenă de o sensibilitate tulburătoare: „Dimineața am găsit în ele un bilet pe care scria: nu există nici un copil la adresa aceasta”. Un cuvânt care rănește, care pare să închidă o ușă.

Dar el nu se resemnează. Cu încăpățânarea curată a inimii, răspunde: „Nu te lua după încălțăminte. Spre urmele de pași din zăpadă, erau mici când le‑am lăsat aseară în fața ușii, dar au crescut peste noapte. Eu sunt copilul, uite‑mă!” Este aici o biruință a inocenței, o reafirmare a copilăriei ca stare a sufletului, nu ca vârstă. Să rămâi copil în fața tainei este singura cale de a păstra porțile Raiului deschise.

Astfel de gânduri ne arată că unii oameni rămân copii dincolo de trecerea anilor - și ce frumusețe, ce dar rar! Pentru că tocmai despre ei a spus Mântuitorul Iisus Hristos că a unora ca aceștia este Împărăția cerurilor. Copilăria devine astfel nu o etapă, ci o cale pe care scriitorul o parcurge cu o candoare ce dezarmează orice cinism.

Poezia Toți oamenii ne face părtași la o mărturisire de o profunzime copleșitoare: „Nu uit nici unul dintre oamenii pe care i‑am întâlnit. Am luat de la fiecare câte ceva, alcătuind un singur om din toți. Picioarele din mii de picioare, mâinile, umerii, pieptul. Am făcut inima din mii de inimi, vorbele rostite din toate vorbele auzite, punând în ele fărâme din toate tăcerile ce mi‑au biciuit urechile. Urechile din crânguri nesfârșite de urechi, ochii din câmpuri roditoare de ochi, lacrimile din toate lacrimile, gândurile din toate încolțirile simțite. Am pus și o parte din gândurile mele în ele. Se găsește câte o părticică din mine în tot ce înseamnă omul acesta. Câteodată mi se pare că sunt chiar eu cel despre care vorbesc. Îi păstrez în memorie pe toți ca să mă pot ține minte pe mine însumi”.

Este o poezie‑reflecție, o poezie‑meditație, în care omul nu mai este singular, ci devine o sinteză a tuturor întâlnirilor sale. O țesătură de chipuri, de glasuri, de tăceri și de lacrimi. Suntem sinteza celor pe care i‑am iubit și a celor care ne‑au rănit, un puzzle divin în care fiecare piesă poartă numele unei întâlniri.

Și, recunosc, dintre toate aceste cuvinte meșteșugit așezate, pline de lumină și adâncime, cele care rămân ca o vibrație interioară vorbesc despre „gândurile din toate încolțirile simțite”, despre „vorbele rostite din toate vorbele auzite, punând în ele fărâme din toate tăcerile ce mi‑au biciuit urechile”. Aici, în această împletire de grai și tăcere, de auz și de simțire, se află, poate, una dintre cele mai tulburătoare expresii ale umanității. Poetul devine un arhivar al tăcerilor lumii, dându‑le glas prin propria sensibilitate.

Continuăm călătoria prin poezia domnului Ștefan Mitroi, pășind mai adânc într‑un ținut al cuvintelor care nu doar descriu, ci luminează și trezesc. Fiecare pagină pare o treaptă, fiecare vers - o chemare, fiecare imagine - o fereastră spre înăuntrul nostru.

Am regăsit în paginile cărții un decalog. Simplu în rostire, aproape auster în alcătuire și totuși atât de greu de împlinit în adâncul vieții noastre:

Închide cartea, închide ușa, închide fereastra, închide‑ți gândurile, închide‑ți sufletul, închide gura, închide lumina, închide tăcerile, închide ochii, închide mormântul.

Citind aceste cuvinte în vremea Sfântului și Marelui Post al Paștelui, ele capătă o rezonanță aparte, ca o bătaie de clopot în liniștea sufletului. Înțeleg parcă mai limpede îndemnul de a închide mormântul - nu ca o pecetluire resemnată a morții, ci ca o biruință asupra ei, ca o pregătire tainică pentru deschiderea către Înviere. A închide mormântul înseamnă a pune capăt tânguirii și a începe așteptarea tăinuită de tăcere spre a primi raza luminii Învierii. Și totuși, în această lumină a înțelegerii, se descoperă și greutatea: cât de anevoie este să închizi gândurile risipite, să liniștești sufletul tulburat, să oprești cuvântul înainte de a‑l rosti, să închizi ochii fără ca lumea să mai năvălească înlăuntru, să păstrezi tăcerile curate, neatinse de pași grăbiți și de vizite neașteptate care le pot tulbura. Este o asceză a tuturor simțurilor care ne pregătește pentru marea întâlnire cu Cel care locuiește în tăcere.

Decalogul, în plenitudinea lui, aparține lui Dumnezeu - este legea care luminează și călăuzește. Dar dacă omul îndrăznește, în smerenia lui, să alcătuiască un asemenea șir de îndemnuri, trebuie să o facă cu cutremur, cu luare aminte și cu simțirea limitelor proprii. Pentru că fiecare cuvânt devine, în acest context, nu doar literă, ci chemare la lucrare. Sunt zece trepte ale unei coborâri în sine, pentru a putea urca, ulterior, mai aproape de cer.

Așadar, parcurgerea cărții intitulate „Om de pământ” ne descoperă nu doar frumusețea unui limbaj, ci mai ales mișcarea lăuntrică a unui suflet și a unui condei care se înalță către cer. Ce mare taină și ce mare dar: tu, om de pământ, să‑ți ții mintea în cer, să o ridici neîncetat către Cel care este pretutindeni, dar care Se lasă descoperit doar celor care Îl caută cu inimă curată.

De aceea, este de prisos să mai spun că primirea vizitei domnului Ştefan Mitroi și dăruirea unei cărți, cum s‑a întâmplat în zilele Păresimilor, devin o bucurie. Nu o bucurie zgomotoasă, ci una liniștită, luminoasă, care se așază în suflet ca o lumină caldă. O bucurie pe care el, zburătorul către cer, o împărtășește și altora, ca să‑i trezească din moarte - cum sugerează chiar titlul unei poezii despre cel care așeza ciutura de apă în fântână; un gest vechi, simplu, dar plin de sens, păstrat din neamul nostru ca o mărturie a legăturii dintre pământ și cer. În ciutura versurilor sale, scriitorul aduce apă proaspătă pentru setea noastră de absolut.

Suntem făcuți din țărână - și totuși nu suntem doar țărână. Privim în fântâni, acolo unde apele curg limpezi, izvorând din adânc, oglindind cerul. Și, privind în aceste ape, ne înălțăm mintea către înalt, către lumina care nu apune. Acolo trebuie să o păstrăm - noi, oamenii de țărână și de cer plămădiți împreună, purtători ai unei duble apartenențe, chemați să nu uităm niciodată că din pământ am fost luați, dar spre cer suntem îndreptați. Iar la capătul acestui drum de humă, sperăm să fim regăsiți nu ca țărână oarbă, ci ca stele ce strălucesc în palma Ziditorului.

Privind la paginile acestui „Om de pământ”, rămân cu sentimentul unei întâlniri care ne‑a primenit sufletul. Este uimitor cum o mână de lut, frământată cu dor și sfințită prin Cuvânt, poate să cuprindă veșnicia Iubirii.

Ștefan Mitroi ne reamintește că marea noastră demnitate nu stă în ceea ce deținem, ci în ceea ce visăm să devenim sub zâmbetul blând al Veșniciei. În final, nu pământul ne definește, ci capacitatea noastră de a‑l sfinți prin iubire, prin poezie și prin rugăciune.