Omiliile Sfântului Grigorie Palama
În general mai puţin cunoscute decât restul scrierilor Sfântului Grigorie Palama, Omiliile scot în evidenţă caracterul profund pastoral al activităţii ierarhului Tesalonicului. Ele urmează ciclul sărbătorilor anului liturgic. Marea majoritate a acestor omilii au fost rostite între Utrenie şi Liturghie, duminica, în Catedrala „Sfânta Sofia” din Tesalonic sau în alte biserici din oraş.
Sfântul îşi numeşte Omiliile adoptând sistemul de ordonare după fiecare evanghelist în parte. Spre exemplu, Omilia a 46-a, cu titlul: La Evanghelia celei de-a treia duminici, după Luca, având ca subiect fiul văduvei cel înviat de Domnul. Întru care se face cuvânt şi despre faptul că trebuie să fim iertători şi compătimitori unii faţă de alţii; este o interpretare a textului de la Luca 7, 11-16 care se citeşte în Duminica a 20-a după Rusalii. În aceasta duminică se citeşte pentru a treia oară în ciclul liturgic al Octoihului o pericopă din Evanghelia după Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, iar Sfântul Grigorie Palama păstrează această ordine.
Predicator al renaşterii teologice, înrădăcinat în ansamblul tradiţiei ecleziale
Temele abordate, ciclicitatea lor, conţinutul duhovnicesc ne dezvăluie un predicator al renaşterii teologice, înrădăcinat în ansamblul tradiţiei ecleziale, cu bogăţiile sale liturgice, dar şi cu provocările adresate de această tradiţie omului trăitor în societatea secolului al XIV-lea şi nu numai. Unul dintre bunii cunoscători ai teologiei palamite, Jean Meyendorff, ne spune: „Omiliile Sfântului Grigorie Palama ne demonstrează cât de absurdă este părerea celor care îl consideră pe cel mai de seamă reprezentant al isihasmului drept un simplu apărător al unui ezoterism special, destinat şi accesibil numai unui cerc restrâns de iniţiaţi. De fapt, ceea ce căutau isihaştii era realitatea eclezială, singura realitate care putea da naştere experienţei isihaste”.
Citind Omiliile descoperim acea prezenţă atât de caracteristică unui veritabil „avva”, preocupat de mântuirea păstoriţilor săi, dornic să le împărtăşească bucuria întâlnirii cu Dumnezeu, dar şi responsabilităţile vieţii de creştin: „Hristos însă a înviat din morţi şi „moartea nu mai are stăpânire asupra Lui” (Rom. 6, 9). De aceea, Hristos singur „S-a făcut începătură a (învierii) celor adormiţi” (I Cor. 15, 20 ), adică a celor credincioşi, şi a celor care s-au mutat de aici întru nădejdea învierii şi a vieţii celei veşnice. Aşadar, „S-a făcut începătură a (învierii) celor adormiţi”, şi „Cel Întâi născut din morţi”, şi ne-a binevestit şi ne-a încredinţat nu despre viaţa aceasta a noastră, cea pieritoare şi stricăcioasă, care se conduce prin suflarea cea de viaţă, ci despre viaţa cea pregătită nouă, întru nădejdi, îndumnezeită, nemuritoare şi veşnică. Căci această viaţă (cea veşnică, n.tr.) este darul Lui, cu adevărat cel mai vrednic de El”.
Sfântul se adresează tuturor, iar apelul la răstignirea faţă de lume este în fond apel la răstignire pentru lume. Sfântul Siluan Athonitul va reaminti peste secole acest adevăr, spunând că monah este cel ce se roagă pentru lumea întreagă. Suferinţele lumii întregi rezonează dureros în cel care primeşte prin rugăciune taina unirii cu Dumnezeu, prin harul Său necreat.
De fapt, majoritatea omiliilor Sfântului Grigorie Palama sunt marcate de această întrepătrundere vie, ieşită din experienţa pastorală: „Marea parte a Omiliilor se referă direct la taina esenţială a mântuirii. Dar, întotdeauna, teologul este cel care vorbeşte, chiar dacă circumstanţele rostirii omiliei nu sunt dintre cele mai favorabile. Trebuie să se adreseze unei cetăţi sfâşiate de lupte sociale şi de ambiţii politice pentru a-i chema pe locuitori la pace? Începe prin a aminti marele adevăr biblic al unităţii creaţiei, al unităţii naturale a fiilor lui Adam. Aminteşte apoi faptul că raţiunea postulează această unitate chiar şi în interiorul cetăţii, pentru a ajunge la scopul final al unităţii creştinilor în Biserică, Trupul lui Hristos, prin harul Botezului. Trebuie să predice în legătură cu serbările populare care aveau loc cu ocazia secerişului? Vorbeşte de sămânţa care este Cuvântul lui Dumnezeu în inima celui care crede, de păstorii Bisericii, de secerişul amintit de Scriptură, secerişul din zilele cele din urmă, împlinit de îngeri (Omilia 26 şi 27). Cum comentează luptele politice ale căror victimă a şi fost? Recurge la o lungă digresiune asupra păcatului, pentru a arăta că este un adevărat adulter părăsirea Miresei cereşti şi dedarea la războaie civile (Omilia 63).”
Stilul Omiliilor, simplu şi concis
Stilul Omiliilor este simplu şi concis. Nu există artificii retorice care ar putea să îngreuneze receptarea mesajului. Trebuie remarcat faptul că Sfântul Grigorie face adesea adevărate exegeze biblice. Sunt predici care efectiv se adapă din cuvântul Scripturii, pe care autorul Omiliilor îl valorizează. Omilia exprimă teologia şi dezvăluie Scriptura, dar nu ca pe un obiect exterior, ci în conştiinţa înduhovnicită a mărturisirii şi a experienţei. Predica devine mărturisire nu a unui fapt istoric, natural, filosofic, ci este mărturisire cu caracter organic, reieşită din experienţa vie a realităţii duhovniceşti: „Să ne facem fii ai zilei celei veşnice şi apoi să urcăm pe munte, acolo unde Hristos a strălucit, pentru ca, privind cele de acolo şi mai cu osebire petrecând în lumină, şi fiind aflaţi vrednici de o asemenea zi, Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu să ne înalţe şi pe noi la vreme potrivită. Iar acum, împreună să tindem şi să ne înălţăm ochii minţii către lumina propovăduirii Evangheliei, ca să fiţi schimbaţi până la înnoirea deplină a minţii voastre şi atraşi astfel de dumnezeiasca strălucire de sus, să ne facem asemenea chipului slavei Domnului căruia I-a strălucit faţa ca soarele pe munte”.
„Oameni ai modernităţii târzii, am ajuns să funcţionăm mental după modelul pieţei”
Poate ar trebui să ne adăpăm mai des din această mărturisire plină de experienţă care străbate din Omiliile Sfântului. „Oameni ai modernităţii târzii, am ajuns să funcţionăm mental după modelul pieţei. Ne descoperim la fiecare pas angrenaţi în mecanismul ofertei şi cererii. Se vorbeşte pe drept cuvânt despre o „piaţă a ideilor”, în care cunoaşterea creşte şi se rafinează datorită circulaţiei şi liberei concurenţe a produselor intelectuale. Se vorbeşte despre o piaţă a „bunurilor simbolice”, unde individul îşi poate târgui după plac ingredientele propriei viziuni asupra lumii. Tradiţiile spirituale se văd concurate în „supermarketul religiilor” de inventivitatea unor nou-venite, a căror atracţie stă tocmai în noutatea lor eclectică, într-o religiozitate de nivel accesibil, într-o ofertă „individualizată”. Pentru a „rezista pe piaţă”, marile religii îşi regândesc strategiile de comunicare, modalităţile de prezenţă şi de influenţă publică, îşi înmulţesc gesturile simbolice pregnante. Este tocmai atitudinea pe care o respinge aproape violent Sfântul Grigorie. Omul este îndemnat (şi pe vremea Sfântului, dar cu atât mai mult în contemporaneitate), să se informeze cât mai mult despre Dumnezeu, ca să îşi facă o idee proprie, convenabilă despre Dumnezeu. Acest tip de îndemn vine şi în întâmpinarea ideilor de „frăţietate”, de „ideal” al umanităţii. El este regăsibil în toate curentele de New Age contemporane. Mesajul Sfântului este însă clar : „să ne curăţim ochiul cugetării de toată întinăciunea pământească, dispreţuind tot ce e plăcut şi foarte frumos, dar care nu e statornic; căci chiar dacă pare plăcut, aduce chinul veşnic, şi chiar dacă aduce frumuseţe trupului, dar încinge sufletul cu această urâtă tunică a păcatului, din cauza căreia, cel care nu are haina unirii nestricăcioase este aruncat, cu mâinile şi picioarele legate, în focul acela şi în întunericul cel mai dinafară (Mt. 22, 13).”