Omul cel sfințitor al locului - Vasile Ciurea

În preajma zilei de Sânt Ilie, sărbătoarea Fălticenilor, au loc și Zilele urbei, o manifestare marcată prin­tr-un evantai larg de manifestări, unele punând în umbră, e drept la un ceas crepuscular, chiar și faimosul iarmaroc, cândva cel mai cel din tot cuprinsul Moldovei și apoi al Regatului României. Anul acesta fost-a evocată, la 40 de ani de la marea trecere, figura mitică a lui Vasile Lovinescu, nepotul marelui critic, un prinț parcă hamletian, scormonitor al înțelesurilor din revărsatul lumii, înveșnicit, ca toți cei din seminția Lovineștilor, în cripta lor de la Cimitirul cel mare, Tâmpești, numindu-se veacuri de-a rândul, iar mai de curând Grădini. A mai fost și o altă marcare de vârstă, de data asta a unei instituții, a Muzeului Fălticenilor, care la întemeierea lui în 1914, în urmă cu 110 ani, avea pe frontispiciu numele de Muzeul Regional al județului Suceava, a cărui capitală era la acea vreme târgul Fălticenilor. Suceava era sub stăpânire străină, austriacă, și domnii Moldovei, ticălos rășluite, au așezat la margine de trup retezat cetate urbană, Folticeni, să fie capitală de ținut, apoi județ, menit a păstra în memoria cuprinsului moldav, hulpav prescurtat, toponimicul scump al principatului, cel al Sucevei, simbol fără de pereche. Muzeul acesta, unul din primele din spațiul României, alături de Constanța, Galați, Hârșova, Târgu Jiu, este opera jertfitoare a unui om al locului provi­dențial, profesorul Vasile Ciurea, ilustru fruntaș al Fălticenilor și județului Suceava și apoi Baia după Primul Război Mondial, cel al Întregirii.

Descindea dintr-un neam de binefăcători, era urmaș al căminarului Tudorache Ciurea. Pe linie maternă, prin mama sa, Elena, fiica protopopului Gheorghian din Botoșani, se înrudea cu Iosif, fost Episcop de Huși și Mitropolit primat al Ungro-Vlahiei, fratele maicii sale. A fost întru totul o făptură sfințitoare a toposului. Lui i s-au alăturat și alți fălticeneni de vază, suflet din sufletul celestului târg, Artur Gorovei și Aurel Diaconovici, inginerul-șef al județului. Triada aceasta ctitoricească a deschis o listă de subscripție, căreia i-au răspuns mulți donatori. Cele mai generoase contribuții au fost cele ale judecătorului Mihai Dragonciu, statornicit la Fălticeni după ce rușii ne luaseră mișelește cele trei județe din Basarabia de Sud, între care și Ismail, unde acesta fusese președinte de tribunal, și un mare industriaș al vremii, D.M. Bragadiru, legendarul berar al Bucureștilor. Muzeul, acreditat în 1915 printr-un act al Comisiunii Monumentelor Istorice, a fost găzduit la început în două încăperi ale Gimnaziului „Alecu Donici”, viitorul Liceu „Nicu Gane”, unde Vasile Ciurea, eminent absolvent al Universității din Iași, fost emul al lui Ion Simionescu, era profesor și director. Dar acest spirit înalt al toposului, pentru care muzeul era opera capitală a vieții, își dorea mai mult. Aspira la un local propriu în care să poată etala ceea ce strângea cu o pasiune ardentă. Îi făcuse părtași la acest demers întemeietor și pe elevii săi, cum îmi mărturisea tatăl meu, preotul Ilie, care, ­înainte de Teologia de la Cernăuți, urmase Liceul „Nicu Gane”, absolvind în promoția anului 1933. Fotografia de sfârșit de studii liceale, în care, în mijlocul acelei nu prea numeroase serii, se găsea dascălul, director al școlii, lăsa impresia că Vasile Ciurea îi îmbrățișa pe dragii lui elevi, cu toții suiți pe umerii lui cu carură de muri. Imaginea aceasta era tare prețioasă pentru părintele meu și am socotit de cuviință să o dăruiesc liceului unde fost-au și anii mei de ucenicie. Aflasem din povestirile tatei despre implicarea elevilor în continua îmbogățire a patrimoniului muzeal. Toamna se întorceau negreșit la școală cu traista plină de felurite obiecte etnografice, ori cu sumedenie de insecte și plante, așezate, cum îi învățase profesorul, în insectar și ierbar. Magistrul îi lua pe ucenicii lui și la săpăturile arheologice, pe care le-a inițiat la Baia, Rădășeni, Probota, Dolhasca, Preutești, Costești, de unde a scos la lumină veritabile tezaure. Nu doar aduna comori, dar și le tâlcuia semnificațiile prin contribuții științifice originale.

Din 1916, muzeul edita propria publicație, „Buletinul Muzeului Sucevei din Fălticeni”. Ființa aceasta blajină, de o corporalitate lovinesciană, deborda de o energie inepuizabilă. Misiunea sa de spirit rector al muzeului nu era stipendiată. Se dăruia cheltuitor și altor activități civice. Exercita cu aplomb și com­pe­tență importante funcții publice, primar, prefect, deputat și senator. În nici una nu a făcut, Doamne ferește!, figurație. În 1930, Muzeul Folticenilor avea casa lui. Și încă una cu panaș, impozantul edificiu ce aparținuse boierului Alex. Cantacuzino-Pașcanu, cumpărat cu banii adunați tot prin daniile unor semeni, care nu se preocupau doar de agoniseala proprie, ci socoteau că e de datoria lor să fie filotimi. Expoziția Muzeului Fălticenilor cuprindea acum 11 secții, de la istorie la etnografie, de la științele naturii la opere de artă. Într-una din săli pătrundeai în atmosfera domnească a Palatului de la Ruginoasa, cu tronul pe care urca Alexandru Ioan Cuza în momentele solemne, cu drapelul ce se arbora la venirea sa la reședința de vară, care se aflase în cuprinsul județului Baia până la reforma administrativă a co­mu­niș­tilor din 1950, an al dispariției județului Baia. Muzeul impresiona prin bogăția colecțiilor, dispunerea lor grăitoare, atmosfera primitoare și adânc evocatoare. Au mărturisit emoția vizitării unui lăcaș cu adevărat testimonial strălucitoare personalități de statura lui Iorga și Ion Simionescu, care l-au catalogat ca unul dintre cele mai valoroase muzee de gen. O comoară dobândită prin jertfă, pe care Vasile Ciurea a însoțit-o cu grija sa veghetoare și în refugiul de la sfârșitul războiului, când a păzit ca lumina ochilor tot inventarul plecat în bejenie.

Ceea ce avea să se întâmple în scurt timp, odată cu instalarea la putere a comuniștilor, nu probează doar ingratitudine, ci o batjocorire a lucrării ziditoare a unor oameni animați de iubirea de glie. Vasile Ciurea a trecut prin calvarul prigonirilor cele mai aprige. A fost deportat, cu domiciliul forțat, la Mărășești și lăsat fără mijloace de existență prin confiscarea averii și suprimarea pensiei. A fost ajutat de binefăcători, precum fostul coleg de cancelarie de la „Nicu Gane”, compozitorul I.D. Chirescu. Se întorsese la Fălticeni și apăruseră semne de recunoaștere a strădaniilor sale sfințitoare. A fost invitat și a cuvântat la centenarul liceului, care redobândise, spre bucuria sa, numele din perioada de glorie, cel de „Nicu Gane”. În 1973, intelighenția Fălticenilor a mers la casa sa modestă, dar de o frumusețe cuviincioasă, tipică târgului de odinioară, și l-a firitisit la cei 90 de ani. Dar peste această bucurie s-a așternut amarul desfiinţării în acel an a muzeului, zidirea sa ctitoricească pilduitoare. Nu știu dacă asta i-a grăbit sfârșitul, dar e neîndoielnic că a plecat cu o durere în toată alcătuirea sa sufletească. De acolo, din ceruri, are acum temeiuri de mulțumire. Clădirea care a găzduit acest așezământ muzeal, azi sediul Bibliotecii Municipale „Eugen Lovinescu”, a fost refăcută prin diligențele autorităților fălticenene, ale primarului Cătălin Coman, iar în două încăperi sunt expuse acele piese ce-au rămas la Fălticeni după risipirea patrimoniului muzeal, ce s-a petrecut în acel an de tristă memorie pentru istoria Fălticenilor. E un spațiu memorial Vasile Ciurea, omagiindu-i dăruirea pentru înzestrarea orașului cu instituțiile pe care le merita această Florență a României, cum a definit așezarea ­George Călinescu, după un popas la Fălticeni, într-un pelerinaj cu echipa institutului pe care îl conducea pe la vetrele sacre al spiritualității naționale. Despre toate acestea s-a glosat în acea zi de 18 iulie 2024 într-un colocviu în sălașul de odinioară al lui Vasile Ciurea, care s-a întors în casa sa cu acea bună-cuviință proverbială ce-i aureola ființa de nobilă aristocrație.