Omul-cruce sau despre îmbrăţişarea lui Hristos

Printre colecţiile de tablouri găzduite şi expuse la Muzeul de Artă Vizuală al landului Baden Württemberg (Kunstmuseum) din Stuttgart se numără şi câteva opere ale lui Adolf Hölzel, pictor german la origine, născut în Moravia, dar care a studiat şi mai apoi a creat în Germania, retrăgându-se către sfârşitul vieţii chiar în Stuttgart. Stilul adoptat de pictorul sus-amintit împrumută elemente ale impresionismului şi evoluează către modernismul expresiv. Una dintre lucrările sale zugrăveşte persoanele umane ca pe nişte cruci cărora le pictează în partea superioară chipuri, pe care însă nu încearcă să le adapteze transfigurându-le cumva, ci le păstrează cât mai aproape de realitate. Cel care prezenta expoziţia a explicat că Adolf Hölzel era un mare pasionat al anatomiei şi că reprezentarea oamenilor din tablou ca nişte cruci are explicaţii legate în majoritate de asemănarea fizică evidentă dintre un om cu braţele întinse şi o cruce. Toţi vizitatorii, cei care ne-am bucurat de prezentarea acestui ghid, teologi în majoritate, chiar dacă de confesiuni diferite, am încercat, fireşte, să căutăm un alt sens al omului-cruce regăsit în tabloul lui Hölzel.

Oricum, propunerea pictorului este cât se poate de interesantă. Simpla incursiune în istoria religiilor dezvăluie crucea, printre alte accepţiuni acordate acestui semn, drept simbol inspirat de statura omului, adică simbol al vieţii. La rândul ei, Teologia creştină, în general, şi Teologia ortodoxă, în special, este marcată profund şi continuu de Cruce, înţeleasă mai întâi sub aspectul palpabilităţii imediate, dar şi sub cel al rezonanţei dobândite pe veci pentru propria stare umană. Din unealtă de tortură, prin Hristos, Crucea este „dătătoare de viaţă“, aşa cum frumos cântă Biserica în creaţia sa liturgică. Cunoaştem sau citim asocierea Crucii cu mântuirea, viaţa, pocăinţa şi îndreptarea noastră, dar la noi ca şi cruci ne gândim mai rar. Poate din cauza conotaţiei peiorative pe care o capătă această asociere pentru noi, optimiştii de azi, obişnuiţi, mai degrabă, să vedem cruci (indiferent în care sens) la alţii şi mai puţin la noi. Omul indică fizicul (ca în cazul de mai sus al lui Hölzel), dar mai ales metafizicul asemănării crucii, ca să putem înţelege, „împreună cu toţi sfinţii, care este lăţimea, şi lungimea, şi înălţimea, şi adâncimea“ (Efeseni 3,18) dragostei lui Hristos pentru noi şi să-L primim spre schimbarea noastră. Sfatul Mântuitorului: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie“ din Evanghelia după Matei, capitolu 16, versetul 24, se referă la două stări pe care le poate experia umanitatea: păcătoşenia de care să ne delimităm şi starea de cruce, care trebuie luată. În acest context, crucea este sau face parte tot din acel sine al fiecăruia, sinele ce se impune a fi recuperat, redobândit, reconsiderat. Regăsirea şi luarea crucii înseamnă, practic, propria noastră regăsire, luarea propriei noastre înfăţişări. Legătura aceasta care se naşte între om şi cruce pare cu atât mai semnificativă cu cât, la momentul afirmaţiei de mai sus, Hristos încă nu fusese răstignit. Urcarea lui Hristos pe Cruce, răstignirea Lui înseamnă, de fapt, primirea Lui de către noi, primirea reală. Sfântul Niceta de Remesiana, un strămoş al credinţei creştine în părţile sud-dunărene, în lucrarea sa intitulată Despre feluritele numiri potrivite Domnului nostru Iisus Hristos, Îl numeşte pe Acesta Viţa-de-vie, fiindcă, întinzând pe Cruce corzile braţelor Sale, a oferit lumii bogata roadă a dulceţii. Răstignindu-se, Hristos îmbrăţişează Crucea şi crucile, îşi deschide braţele pentru fiecare dintre noi. Corzile braţelor Sale urmăresc braţele crucii fiecăruia dintre noi într-o acoperire, adică mântuire, deplină. Nu există loc sau braţ al omului-cruce la care să nu poată ajunge Viţa. Dar fără să ne gândim la pericolul pierderii oricărui univers personal sau a oricărei intimităţi, ci având în minte binecuvântarea unei îmbrăţişări.