„Omul e mai mare decât istoria“

E mai puţin cunoscut faptul că Papa Ioan Paul al II-lea a fost poet şi dramaturg. Aş vrea să aduc în atenţia cititorilor, acum, când suntem în aşteptarea Paştelui, poemele-meditaţii despre moarte şi despre Paşte ale lui Karol Wojtyla, apreciat fiind ca scriitor "care a dat dimensiuni noi preceptelor creştine ale iubirii". Viitorul papă de origine poloneză considera arta "călăuză în calea spre Dumnezeu, având dimensiunea unui curcubeu romantic: de la pământ la inima omului spre Infinit..."

Debutul în dramaturgie a avut loc la douăzeci de ani, cu textul Iov. Piesele Fratele Dumnezeului nostru şi În faţa magazinului bijutierului sunt studii aprofundate despre iubirea datorată semenilor. Poetul Ioan Alexandru scrie prefaţa volumului Poeme, volum semnat Karol Wojtyla şi tradus de Nicolae Mareş, tipărit de Editura "Diacon Coresi" în 1992. Ioan Alexandru apreciază poezia scrisă în perioada de până la urcarea pe scaunul pontifical ca "adoraţie şi doxologie". Consideră creaţia întrupare: "Acest sâmbure de foc al poeziei de faţă nu este o spiritualitate, o filosofie, ci Dumnezeul persoană întrupat în Iisus Hristos Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru cum îl numeşte Sfântul Pavel." Face apoi un scurt sumar al cărţii, amintind în final că pentru Suveranul Pontif "poezia este călăuză spre Dumnezeu". Aşadar, "Cartea începe cu naşterea dintâi, evocând chipul mamei ce primeşte cu fineţe de departe nuanţe din chipul nemuritor al Maicii preacurate Fecioara Maria ce sfârşeşte cu pragul celei de-a doua naşteri prin moarte în virtutea Învierii lui Iisus Hristos cel dintâi născut din morţi." Pentru Karol Wojtyla Speranţa nu se naşte din frică: "Taina lăsaţi-o prin mine să treacă/ sufletul muncindu-l ne învaţă/ ca din trup frica să fie scoasă/ să nu ne mai înspăimântăm niciodată/ că teama ar mai putea să existe/ fapta să rămână faptă/ omul să nu se înece în ispite/ căci speranţa nu se naşte din frică." Pentru poetul credincios, feţele oamenilor sunt transparente, lumea cuprinzând ca o carte gândurile Creatorului Său: "Gândul Domnului/ pe chipurile trecătorilor îl văd/ şi genunea pe vadul zilelor se preumblă./ Pogorând în moarte, descopăr aşteptarea/ aţintindu-mi ochii într-un singur loc/ într-o singură înviere./ Trupul în giulgiu îl îmbrac/ şi stârvul pământului îl las./ Pogori încet şi gândul Tău/ în ziua cea de toate zilele îl înfăşori/ în umbra trecătorilor de pe străzi/ în după-amiezile de pe uliţele noastre.../ la asfinţit." Locul devine astfel o teofanie, iar lumea - o carte. Convorbirea cu Dumnezeu este simplă şi directă şi are în vedere lucrurile ultime: "O, Doamne!/ Numai Tu poţi/ Din ţărână trupul să ni-l scoţi!" Smerenia dată de gândul morţii însoţeşte speranţa învierii. Dragostea lui Dumnezeu faţă de om face ca moartea să poată fi învinsă. Existenţa lui Dumnezeu aduce omului un rost: "Doamne, / în acest univers/ în lumea fără de sfârşit/ EXIŞTI/ şi atunci am şi eu al meu rost/ pogorât să fiu în mormânt/ în moarte trecând/ dacă în ţărână sunt transformat/ o părticică din Pasca Ta sunt." Întrucât Karol Wojtyla îşi semna textele cu pseudonim, creaţia sa poetică şi dramaturgică a fost cunoscută de cititorii polonezi în 1978, după întronarea pe Sfântul scaun. A studiat filologia polonă la Universitatea Jagiellone din Cracovia. Este comparat cu alţi scriitori polonezi ca Mickiewicz, Slowacki, Norwid, Milosz sau Rozewicz. Aduce însă un suflu nou de respiraţie biblică. Arta sa propovăduieşte iubirea creştină, este o formă de luptă împotriva răului din lumea aflată în derivă. În Ajunul Paştelui 1966 sunt câteva versuri memorabile din care citez: "În clipa plecării/ omul e mai mare decât istoria/ a cărei părticică este." Şi asta pentru că Dumnezeu ne iubeşte. Ioan Alexandru găseşte că dragostea lui Dumnezeu pentru om este gândul central al întregii cărţi: "Ştii tu, frate al meu, cât de mult Dumnezeu ne iubeşte?" Învierea Domnului din morţi ne umple de speranţă: "Pretutindeni speranţa la timp se înalţă,/ în locuri unde moartea/ în picioare ne calcă."