Omul-funcţie

Nu e nevoie întotdeauna să-ţi aminteşti de o fericire trecută spre a înregistra o nemulţumire prezentă. Deseori ai nostalgii, dar nu ştii bine încotro te trimit ele; eşti gol sufleteşte, fără să ai imaginea unei plinătăţi. Eşti, într-un cuvânt, stăpânit de plictiseală, fără s-o ştii. Cea mai adâncă vorbă despre omul care se plictiseşte, conştient sau inconştient, şi despre natura plictiselii sale o spune un scriitor francez, André Gide, atunci când defineşte una din cărţile sale. Paludes, acesta este titlul cărţii, reprezintă istoria terenului neutru, a ceea ce aparţine tuturor, istoria persoanei a treia, cea despre care se vorbeşte, care vieţuieşte în fiecare dintre noi şi nu dispare odată cu noi. Persoana a treia? E exact situaţia în care se trezeşte şi se complace omul de azi. E situaţia insului fără personalitate, care citeşte conştiincios presa, adoptă cu mare grijă părerile şi purtările comune, iar dacă se fereşte cu groază, aceasta se datorează faptului de a trăi o viaţă care să se poată numi viaţa lui. Omul acesta nu-şi va scrie pur şi simplu numele pe o carte de vizită. El îşi va adăuga titlul şi funcţia, căci acestea i se par a avea preţ. El este cu adevărat o funcţie în societate. Nu este de fapt nici „eu“, nici „tu“, este el, cel de la instituţia cutare, îndeplinind funcţia cutare. Neavând o viaţă a sa, el poate trăi orice viaţă şi, în cele din urmă, idealul său ar fi, dacă se poate, să trăiască mai multe vieţi la un loc. (Preluare din volumul „Eseuri de duminică“, Constantin Noica, Humanitas, 2011)