Omul şi lumea

În Omilia a 11-a a Sfântului Grigorie Palama întâlnim o remarcabilă lecţie de ascetism orientat cosmologic. Comentând cuvintele Apostolului Pavel, care spune că pentru el lumea este răstignită şi el este răstignit pentru lume, Sfântul Grigorie precizează că omul nu poate transfigura creaţia decât prin iniţiativa propriei transfigurări.

Naşterea duhovnicească întru vederea lui Dumnezeu" îl conduce pe om către înfrumuseţarea şi înnoirea omului cel dinlăuntru. Deşi în general, ca urmare a păcatului, omul caută satisfacţie în exteriorul său, ajungând până la stări de asimilare necontrolată a lumii, totuşi, în căutarea duhovnicească a bucuriei şi plăcerii dumnezeieşti, omul se repliază şi se deschide unei priviri înnoite a propriei persoane, care ascunde şi descoperă în acelaşi timp comoara dumnezeiască sădită înlăuntrul ei. Răstignirea faţă de patimi Răstignirea faţă de lume nu poate fi astfel disociată de răstignirea faţă de patimi. Dobândirea a ceva ce aparţine lumii acesteia, fără perspectiva Împărăţiei lui Dumnezeu, este o înşelăciune care îl aruncă pe om în stricăciune şi moarte, lipsite de orice nădejde. Pierderea sufletului nu poate fi compensată de nimic din acumulările perisabile dobândite prin lumeşti stăpâniri. Omul poate intra foarte uşor în jocul iluziilor care îl fac să creadă că temporalitatea care-şi strigă la tot pasul lipsa de veşnicie poate să îl satisfacă: "Prin urmare fraţilor, dacă un om ar putea să dobândească lumea întreagă, aceasta nu i-ar fi de folos, dacă ar fi lipsit de sufletul său. Cu cât mai cumplit este când cineva, putând să dobândească din lumea aceasta o parte cât de mică, ajunge să-şi piardă sufletul prin patima şi aplecarea către ea, în loc să alerge să se umple de chipul şi de înţelesul Crucii, urmându-l pe Cel ce este dătător de viaţă". Riscul pierderii sufletului în fuga disperată după crâmpeie de lume este accentuat de amplificarea dorinţelor pătimaşe, potenţate de această fugă fără noimă. Răstignirea trupului, cu patimile şi poftele sale, este o descoperire a adevăratelor sensuri sădite de Dumnezeu în creaţie. Omorârea patimilor celor rele înseamnă în acelaşi timp şi fuga de dorinţa pătimaşă a lumii, dorinţă întreţinută de aplecări pătimaşe precum dragostea de slavă, de bani, de bogăţii sau de voia proprie. Omul dărâmă creaţia atunci când se pune pe sine în centru, ca o maşină devoratoare de nonsensuri: "Ce vreau eu să spun, spune Sfântul Grigorie Palama? Venind pe pământ, Domnul şi-a petrecut viaţa în sărăcie. Si nu numai că Şi-a petrecut viaţa astfel, ci a şi propovăduit acest mod de viaţă zicând: Aşadar, oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate să fie ucenicul Meu". Îndepărtarea de Dumnezeu Un semn clar al depărtării de Dumnezeu este nepăzirea poruncilor Lui, printre care se află aşadar şi cele referitoare la bani şi bogăţii: "Prin urmare, dacă cineva vede că mintea şi cugetul său se apleacă spre bogăţie şi îmbuibare, să cunoască el că o astfel de judecată este trupească şi înrobitoare celor josnice, căci oricine a fost pironit pe cruce nu mai poate să se îndrepte spre astfel de ţeluri". Ieşirea din astfel de situaţii hotărâtoare adesea pentru mântuirea noastră poate fi făcută numai prin păstrarea căii de mijloc: "Să vă lepădaţi de toată agoniseala nelegiuită! Iar dacă veţi dobândi câştig după dreptate, fără să fiţi prea mult aplecaţi spre el, să-l chivernisiţi în chip înţelept, făcând parte din el, pe cât cu putinţă, semenilor aflaţi în nevoie". Căci aşa cum spunea un părinte contemporan: "Dar în faţa vieţii veşnice ce este toată agoniseala noastră? Dacă vine harul, vezi că este nimicnicie; în faţa frumuseţii pe care ne-o chezăşuieşte Dumnezeu, asta devine ca o urăciune care pustieşte. Pustieşte cum? Prin mândria ce o naşte în noi şi care ne face tari de cerbice, şi nu mai intră harul lui Dumnezeu în aşa o inimă. Dacă la orice treaptă pierdem viziunea sărăciei noastre şi ne îmbătăm de ce avem, acolo ne-am oprit, şi oprindu-ne, şi de acolo cădem, şi se va lua de la noi şi ceea ce încă nu avem, şi ceea ce credem că avem. "Niciodată puterea celui care îl caută pe Dumnezeu nu se va manifesta prin suficienţa împlinirii materiale. Biruinţa va veni mereu prin slăbiciunile noastre, înălţarea prin smerenie, îmbogăţirea prin sărăcie. Cel ce fuge de devorarea lumii nu va gusta nicicând liniştea confortabilă a asigurărilor materiale sau financiare de orice fel ar fie ele. Cel ce fuge de devorarea lumii se angajează într-un război plin de suferinţe: fuga de patimi va provoca suferinţă, fuga de averi va provoca lipsuri, fuga de slava deşartă va provoca chin. Însă peste toate aceste suferinţe Dumnezeu va turna untdelemnul harului Său care va transfigura pe om. Creştinul care se leapădă de goana după lume va fi un om lipsit de anumite protecţii trecătoare. Va începe însă să lucreze în el puterea lui Dumnezeu, care va da naştere, încă din viaţa aceasta, părtăşiei la viaţa veşnică, la bucuria de negrăit şi la bogăţia ce nu se va cheltui în veac. "Împărăţia cea nebiruită: să o căutăm pe cea care nu este pe pământ. Iar viaţa fără de întristare nu este de găsit altundeva decât în ceruri. Deci, dacă cineva însetează cu adevărat după aceasta, să alerge la cer; şi fie că este uşoară, fie că este grea calea care duce într-acolo, să călătorească pe ea, cu nădejde şi bucurie, şi să fie răbdător în suferinţă". Viaţa omului, anticipare a veşniciei Nu este nicicum vorba în aceste rânduri de un atac cu nuanţă teologică îndreptat împotriva lumii. Este vorba de un semnal de alarmă care utilizează cuvintele Sfântului Grigorie Palama şi care interoghează asupra priorităţilor creştinului care nu trebuie să uite că viaţa aceasta nu este doar o anticipare a veşniciei, ci adesea este deja şi intrare în Împărăţie. Timpul se îmbibă de eternitate şi cel ce mărturiseşte eternitatea nu se poate dispensa de această viziune. Altcumva îşi riscă veşnicia. Omul e chemat nu să fie consumator inconştient şi înrobit, ci transfigurator. Din păcate, alergarea către prima variantă este cvasiprezentă, pe când aplecarea în faţa tainei lumii este din ce în ce mai diminuată. Veşnicia presupune oprirea din goana nebună, hipermarketizată, şi gustarea din ceea ce Dan Mihăilescu numea "tainica răspundere a fiinţei faţă de continua educare, cizelare, vindecare, fermecare a văzului, auzului, mirosului, gustului şi pipăitului". Tot el adaugă: "Cele cinci puteri senzoriale ale energiei spirituale despre care ne povestea, cu harul său inegalabil, Ioan Alexandru în facultate sunt: cum să nu laşi să treacă nici o zi fără să stai măcar un sfert de oră în faţa unui tablou frumos ori a unui apus de soare, fără să-ţi predai auzul unei Cantate de Bach, ori să ştii să asculţi trilurile mierlei din faţa casei, fără să-ţi plimbi degetele pe muşchiul de pe coaja unui copac, sau pe spinarea vreunei pietre încălzite de soare, să-ţi pui în balcon câteva smocuri de busuioc, mentă, mărar, rozmarin, un rând de regina nopţii, câteva muşcate care să-ţi spele privirile cu aromele şi culorile lor...". Sunt acte cu care poate începe procesul de despătimire...