Omul şi scara sa

Este bine cunoscută istorioara de Pateric despre cel care a cârtit, părându-i-se crucea ce o purta prea grea. Un înger l-a luat şi l-a purtat pe un câmp imens, plin de cruci, spunându-i să şi-o aleagă pe cea care i-o conveni. Omul şi-a ales-o, după îndelungă căutare, pe cea care i s-a părut mai potrivită pentru puterile lui. Când a întors-o, a văzut înscris pe ea numele său. Era, de fapt, tocmai crucea pe care o purtase până atunci şi de care se plânsese. Părinţii noştri duhovniceşti dintotdeauna au văzut viaţa ca pe un continuu urcuş spre Dumnezeu, prin depărtarea de patimi şi însuşirea virtuţilor. Şi nimic nu putea ilustra mai bine acest urcuş decât scara. Un Sfânt Ioan îşi trage chiar supranumele de la scrierea sa intitulată "Scara". Una dintre imaginile cele mai impresionante ale picturilor de pe pereţii exteriori ai mănăstirilor noastre din Bucovina este scara. O scară bine proptită în cer, la capătul căreia te aşteaptă spre îmbrăţişare şi încununare Dumnezeu. Ceea ce uimeşte atât la scara Sfântului Ioan Climax, cât şi la cea zugrăvită pe zidurile mănăstirilor este extraordinarul dinamism. Este acolo o continuă mişcare, o lucrare neîntreruptă. Oameni, dar în egală măsură şi îngeri, şi draci se agită să-şi facă lucrarea, bună sau rea. Foşnetul fâlfâitului a tot felul de aripi nu încetează nici o clipă. Nu este odihnă acolo, odihna este "dincolo". Nu poţi să te aşezi pe o treaptă şi să-ţi tragi sufletul. Ori urci, ori cobori. Adesea cazi. Cu cât cazi mai de sus, cu atât te loveşti mai tare şi-ţi revii mai greu. Şi totuşi nu poţi nici să rămâi pe treptele de jos numai ca să nu te loveşti prea rău. Refuzul de a-ţi risca împlinirea este la fel de rău. Miza este: "totul sau nimic". "Totul" poate fi mai mic sau mai mare ("Sunt multe lăcaşuri în casa Tatălui"), dar nimicul nu este altceva decât nimic.

Pe lângă crucea pe care a primit-o şi trebuie să şi-o poarte răbdător, fiecare mai are şi o scară proprie pe care trebuie să o urce pentru a ajunge la Prietenul său adevărat, la Hristos. Nu toate scările sunt la fel. Unele sunt cu multe trepte (cea a Sfântului Ioan Scărarul are 30 de… "Cuvinte") şi le poţi sui încetişor, altele pot să aibă o singură treaptă (cea a tâlharului răstignit la dreapta Mântuitorului, cea a celui de-al 40-lea mucenic de la Sevasta) şi o poţi trece numai prin salt. Important este să încerci să urci cât mai sus pe scara ta. În fond, dacă vrei, poţi s-o pui pe jos şi să te aşezi lângă ea, suportând însă tot ce implică această neimplicare. Foarte puţini ajung cu adevărat până la capătul propriei scări, la sfinţenie sau la ceea ce se numeşte, teologic vorbind, îndumnezeirea după har. Cei mai mulţi dintre noi ne zdrelim "genunchii inimilor noastre", cum spune o rugăciune, tot încercând să urcăm şi căzând de pe primele trepte, tot încercând "să punem un început bun". Şi atunci? Important este să nu renunţi niciodată, căci, după cuvântul Mântuitorului: "Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu" (Luca 18, 27). El nu rămâne impasibil în capătul scării, aşteptând ca un spectator sau ca un arbitru rezultatul luptei tale. El însuşi este într-o continuă mişcare spre fiecare. Chenoza Sa nu s-a manifestat numai prin Întrupare şi, apoi, până la Patima şi moartea pe Cruce, ci este o stare continuă, manifestată în chip particular şi personal cu fiecare om. Totul este să-ţi doreşti sincer să ajungi la El şi să nu-ţi abandonezi niciodată lupta, dincolo de căderile mai mici sau mai mari. Până la urmă, te va lua, ca altădată pe Petru pe valuri, de mâna întinsă cu nădejde spre El şi te va trage la El. Decisiv va fi, probabil, sensul autentic al efortului tău în momentul final, dar momentul final poate surveni în orice clipă. Ceea ce uimeşte şi supără este faptul că, adesea, efortul ascetic al unora de a sui cât mai sus pe această scară pare să-i deranjeze pe cei din jur, până la a-i declara pe aceia "anormali". Este surprinzător cât de mult pare să deranjeze sfinţenia uneori. Făcuse Roman Polanski, la începuturile mai pure şi mai nevinovate ale activităţii sale, un "scurtmetraj" frumos şi mai plin de sensuri decât fusese conştient regizorul, un film care se chema "Doi oameni şi un dulap". Doi oameni ieşeau din mare purtând un dulap, şi încercarea lor de a se încadra în societatea micii localităţi de pe mal eşuează. Ei îi deranjau pe cei din jur o dată prin obiectul pe care-l purtau, dar mai ales prin detaşarea lor de orice pragmatism "normal", imediat şi vulgar. În cele din urmă, negăsind nici un loc, mâhniţi de imposibilitatea unei comunicări şi înţelegeri minime, se întorc, cu dulap cu tot, în marea din care ieşiseră. Se cer o agerime şi o deschidere şi chiar o luptă cu orbirea de sine pentru a-l sesiza pe sfântul de lângă tine. Cu cei din sinaxare este mai uşor, pentru că nu ne deranjează atât de mult "concurenţa" lor. Depăşindu-şi egocentrismul şi gelozia, nu poţi găsi decât mângâiere şi încurajare şi frumuseţe a vieţii, descoperindu-i pe aceia din preajma ta care s-au suit cât mai sus pe scara lor. Din păcate, în loc "să ne ţinem scara unii altora", mai adesea ne-o tragem, ne bucurăm să-l vedem şi pe celălalt căzând şi la fel de "la pământ" ca şi noi. Este dureros cât de mult se încearcă să se construiască astăzi prin negaţie, pe greşelile celuilalt, uitându-se că "negarea negaţiei" nu este în mod necesar o afirmaţie, ci poate fi numai o negaţie mai mare şi mai aducătoare de pierzanie, de deşertăciune. Inutil de adăugat că scara despre care vorbim nu este o scară simplu morală, ci una care implică în primul rând urcuşul în dreapta credinţă, în cunoaşterea lui Dumnezeu, care implică, de asemenea, cu necesitate, frumuseţea (aceea despre care Dostoievski spunea că va salva lumea!). Mai implică în chip maxim comuniunea, dacă se poate chiar prietenia. În afară de scara personală, pe care o purtăm fiecare cu noi, încercând să ne căţărăm în pomul vieţii veşnice, în strânsă conexiune cu ea, mai sunt şi scări comune (a Bisericii, a neamului, a umanităţii), cu implicaţii cel puţin la fel de grave pe care nu putem să le suim unii în dauna altora, ci numai împreună. Altfel n-ar mai fi spus Apostolul Pavel cuvântul acesta greu: "Căci aş fi dorit ca eu însumi să fiu anatema de la Hristos de dragul fraţilor mei, cei de un neam cu mine după trup" (Rom. 9, 3).