Onomastica eclesială a unor străzi din cetatea lui Bucur (III)
Încercările de sistematizare și de numire a străzilor Bucureștilor, începute în timpul Regulamentelor Organice, au continuat în anii următori, organizarea și modernizarea orașului fiind o prioritate din ce în ce mai stringentă pentru autorități. Astfel, la 18 mai 1835, Sfatul Administrativ relua proiectul privind „mărginirea și împărțirea orașului București” (Analele Parlamentare ale României, tom. V, partea I, București 1890, pp. 428-429), găsind și o formă de suport material pentru împlinirea acestui deziderat: „Cei ce lăcuesc pe ulițele cele mari de comunicație vor plăti două părți din ceea ce se va analoghisi fieşcăruia pe seama stânjinilor; iar cea de a treia parte se va răspunde de către mahalagii proprietari dupe uliţile lăturalnice, fiindcă şi ei se folosesc din preumblarea pe uliţile cele mari de comunicație, printr-o cislă alcătuită cu ştirea proprietarilor de către deputaţii acelor mahalale, dimpreună cu preoţii şi epitropii cutiilor” (ibidem, p. 429). În acest sens, numeroasele schimbări în nomenclatura străzilor, „închiderea, dispariţia sau dimpotrivă deschiderea altora noi puneau probleme complicate administraţiei orăşeneşti, lipsită de posibilitatea identificării lor. De aceea la sugestia arhitectonului oraşului, Sanejouand, şi a direcţiei inginereşti, Sfatul îşi însuşeşte la 1834 propunerea acestuia de a obţine evidenţa completă a străzilor Capitalei prin punerea la capetele lor a unor tăbliţe, purtând numele lor” [Fl. Georgescu, „Probleme de urbanism și sistematizare în București în anii 1831-1848”, în: București. Materiale de istorie și muzeografie, nr. IV (1966), p. 55]. În ciuda eforturilor depuse de către autorități, „în problema denumirii străzilor și a numerotării caselor din București, în prima perioadă a activității Sfatului Orășenesc, nu se ajunge la vreo rezolvare, fiind luate doar unele măsuri parțiale” (ibidem, p. 56).
Ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea reprezintă începutul numirii deliberate, formale, continue și organizate cu scopul de a aminti un anumit moment sau „anumite personalități ale istoriei imediate, ce trebuie să fie tot-d ‘a-una în ochii poporului (Monitorul Comunal al Primăriei Bucuresci, anul XVI, no. 45, 10 februarie 1902, pp. 651-652.). În primele două decenii ale veacului XX, la 20 martie 1920, proiectul de regulament pentru numerotarea și nomenclatura străzilor Capitalei a fost aprobat de către Regele Ferdinand I și apoi publicat în „Monitorul Oficial”. De la această dată, vorbim de un nomenclator al străzilor Bucureștiului, în adevăratul sens al cuvântului.
O perioadă destul de tristă pentru onomastica religioasă a străzilor bucureștene o reprezintă a doua jumătate a veacului XX. Evenimentele ce s-au succedat schimbării regimurilor politice în anii de după 23 august 1944 și, mai ales, după abdicarea forțată a Regelui Mihai I (30 decembrie 1947), „au avut urmări dezastruoase asupra nomenclaturii străzilor din Bucureşti” (Irina Stănculescu, „Apariția și evoluția denumirilor de străzi din București”, p. 167). Cenzura, instaurată pe toate planurile culturii naționale, nu va omite nici măcar onomastica străzilor. Astfel, la 10 februarie 1948, prin Hotărârea nr. 50112, Primăria Capitalei (cf. Monitorul Comunal, Primăria Municipiului București, anul LXXIV, nr. 5, 22 februarie 1948) decide schimbarea numelor tuturor străzilor care aminteau de „epoca trecută”. Toate reperele la valorile naționale au fost astfel îndepărtate din onomastica străzilor, punând în locul acestora altele noi, „ale noii ere, epoca de aur”: „Din dorința «combaterii misticismului», denumirile ce aminteau de funcții eclesiastice, biserici sau sfinți au fost înlocuite de cele mai multe ori cu nume de flori” (Oliver Velescu, „Contribuții la istoria nomenclaturii străzilor din București (I)”, în: București. Materiale de istorie și muzeografie, tom 13 (1999), pp. 76-83), iar după anul 1984, lucrurile devin tot mai triste: „Se declanșează un adevărat tăvălug al demolărilor în special în zona Uranus - Izvor. Străzi întregi, monumente, case, biserici și arbori cad de-a valma într-o dezlănțuire de indicații, forțe umane și utilaje apocaliptice” (Gheorghe Leahu, Bucureștiul dispărut, București, Editura Arta Grafică, 1995, p. 50).
După căderea regimului comunist, asistăm la o tendință de recuperare a valorilor culturii națio-nale, dinaintea barbarizării acesteia de către comuniști. Valorificarea patrimoniului religios în nomenclatorul stradal este un aspect important al dezvoltării orașului, cât, așa cum am arătat, și pentru istoria culturii naționale. Străzile cu nume de biserici și mănăstiri, de clerici și instituții bisericești nu numai că aduc aceste locuri de patrimoniu în prim-plan, dar le asociază și cu spațiul urban, creând o legătură între tradiție și modernitate. Aceste nume de străzi devin o modalitate de conservare și promovare a patrimoniului religios printre locuitorii și vizitatorii orașului.
Onomastica eclesială reprezintă și o modalitate prin care cetatea lui Bucur își aduce cinstea și recunoștința față de valorile și instituțiile religioase care au contribuit la dezvoltarea și modelarea orașului. Nomenclatura din sfera eclesială a străzilor din București reprezintă o parte importantă a istoriei și culturii acestui oraș. Numele străzilor reflectă influența puternică a Bisericii Ortodoxe în comunitatea locală și evidențiază importanța spirituală și religioasă a acestui loc. În acest sens, am identificat aproape 100 de nume de străzi cu onomastică eclesială în nomenclatorul străzilor Bucureștiului:
a. nume de sfinți: Sfânta Ana, Sfântul Anton, Sfinții Apostoli, Sfinții Constantin și Elena, Sfântul Constantin, Sfântul Dumitru, Sfânta Ecaterina, Sfântul Elefterie, Sfântul Gheorghe, Ioan Cucuzel, Sfântul Ilie, Cântăreţul Macarie, Sfânta Maria, Sfântul Niceta, Nicodim, Pantelimon, Petru şi Pavel, Sfântul Sava, Silvestru, Sfântul Spiridon, Sfântul Ştefan, Visarion;
b. nume de instituții ale Bisericii: Strada Patriarhiei, Strada Episcopiei;
c. nume de străzi după numele bisericii: Schitul Darvari, Delea Nouă, Delea Veche, Biserica Doamnei, Biserica Enei, Biserica Floreasca, Biserica Ghencea, Hagiului, Biserica Răzvan, Schitul Măgureanu, Mântuleasa, Biserica Mărcuța;
d. ierarhi: Mitropolitul Antim Ivireanul, Arhiereul Calist, Episcopul Chesarie, Mitropolitul Veniamin Costache, Mitropolitul Miron Cristea, Episcopul Damaschin, Mitropolitul Andrei Şaguna, Mitropolitul Dosoftei, Mitropolitul Filaret, Mitropolitul Grigore, Mitropolitul Iosif, Dionisie Lupu, Mitropolitul Nifon, Episcopul Radu, Teofil, Episcopul Timuş, Mitropolitul Varlaam, Episcopul Samuil Vulcan;
e. preoți și diaconi: Bidoianu Chiriac, Economu Cezărescu, Diaconul Coresi, Părintele Galeriu, Popa Lazăr, Grigore Musceleanu, Popa Nae, Popa Nan, Popa Nicolae, Popa Petre, Popa Rusu, Popa Savu, Popa Soare, Părintele Stăniloae, Popa Stoica din Fărcaş, Economu Atanase Stoicescu, Popa Tatu, Tempea Radu;
f. ctitori: Boteanu, Racoviță Dimitrie, Hagi Dina.
Onomastica eclesială a străzilor din București nu este doar o simplă listă de nume, ci are și o semnificație și un simbolism adânc. Fiecare nume de stradă poartă o poveste și transmite o valoare spirituală specifică, care poate fi descoperită și înțeleasă prin explorarea istoriei și tradițiilor locului. Aceste nume de străzi reprezintă o legătură între trecut și prezent, evidențiind moștenirea culturală și spirituală a acestui oraș.
În concluzie, cercetarea onomasticii eclesiale a străzilor din București ne oferă o perspectivă unică asupra istoriei și culturii acestui oraș, dezvăluind profunzimea și bogăția spirituală a comunității locale. Este important să prețuim și să protejăm aceste nume de străzi, deoarece ele reprezintă o parte fundamentală a identității și valorilor noastre culturale.
CItește și: Onomastica eclesială a unor străzi din cetatea lui Bucur (I)
Onomastica eclesială a unor străzi din cetatea lui Bucur (II)