Omul, după căderea paradisiacă, a devenit legat fundamental de drum. Încă de la primii pași pe pământ, omul își începe călătoria proprie pe un drum, spre a se reîntoarce în Casa Tatălui. Drumul devine astfel metafora vieții, o cărare pe care fiecare persoană o străbate într-un mod unic și personal. Drumul, acea cărare întinsă prin valurile vieții, nu este doar o cale de la punctul A la punctul B, ci o alegorie a călătoriei noastre prin existență. Rolul său depășește funcția practică de a ne ghida pașii, devenind un partener al experiențelor și al schimbărilor. De-a lungul călătoriei noastre, drumul ne aduce în contact cu oameni noi, culturi diferite și experiențe unice. În fiecare întâlnire pe drum, găsim fragmente de înțelepciune și povești care îmbogățesc bagajul nostru de cunoștințe și ne modelează perspectiva asupra lumii. Importanța drumului în existența omului este adânc legată de evoluția sa spirituală și socială, de conexiunea cu lumea din jur. El nu este doar o linie pe harta geografică, ci și o linie a timpului, cuprinzând amintiri și lecții în fiecare cotitură. Drumul nu este doar un mijloc de a ajunge undeva, ci și un mod de a deveni cine suntem cu adevărat. Astfel, drumul devine o oglindă a vieții noastre. Citim în paginile Patericului că un avvă a spus că sfârșitul lumii va fi atunci când nu va mai fi cărare de la om la om, înțelegând sensul profund al cărării, al drumului, al străzii, ca deschidere a omului către aproapele său.
Străzile dintr-o cetate sunt, poate, cele care redau cel mai bine raportul dintre cultura memoriei și memoria culturii, reflectând complexitatea și bogăția experiențelor umane transmise din generație în generație. Onomastica străzilor arată modul în care o societate își gestionează și își organizează amintirile colective, evenimentele semnificative și tradițiile care definesc identitatea sa. Este ca o arhivă vie a trecutului, modelând perspectiva asupra prezentului și viitorului, un proces dinamic și continuu, în care indivizii păstrează, reinterpretează și transmit moștenirea culturală, căci numele străzii nu are doar un rol orientativ, ci, în primul rând, anamnetic și formativ. Memoria culturii, prin onomastica străzilor, devine un instrument puternic pentru conectarea oamenilor între ei și pentru păstrarea identității lor colective, contribuind la formarea comunităților și la definirea relațiilor intergeneraționale. Este fascinant să observi cum cultura memoriei se transformă și evoluează, reflectând schimbările sociale și adaptându-se la noile realități. În același timp, memoria culturii este un dar prețios, o comoară care trebuie îngrijită și transmisă cu grijă pentru a menține bogăția și diversitatea patrimoniului cultural al omenirii, concretizându-se, așa cum vom vedea, și în nomenclatura străzilor unei localități.
Astfel nu este deloc surprinzător că Cetatea lui Bucur ascunde în denumirile străzilor sale o bogată moștenire culturală și spirituală. Onomastica eclesială a multor străzi reprezintă o fereastră către istoria Bisericii și a comunității religioase din capitala României. Când străbatem străzile Bucureștiului, nu facem doar o călătorie prin istorie, ci și printr-un univers eclesial, care definește identitatea acestor locuri. Fiecare nume de stradă poartă cu el nu doar povestea urbană a localității, ci și o încărcătură spirituală, reflectând influența Bisericii și a valorilor sale asupra comunității.
Cetatea Bucureștiului abundă în străzi botezate cu nume de sfinți, biserici sau evenimente religioase. Fiecare denumire devine astfel o fereastră către spiritualitatea și tradițiile care au modelat orașul de-a lungul timpului.
Nomenclatura eclesială a străzilor din București nu este doar o simplă listă de denumiri, ci o cronică a credinței și a tradițiilor care au sculptat acest oraș într-o comoară culturală și spirituală. Fiecare stradă devine astfel un fragment dintr-un mozaic sacru, iar plimbarea prin aceste locuri devine o călătorie atemporală printre rădăcinile spirituale ale cetății lui Bucur.
Străzile Bucureștiului cu nume bisericesc ne amintesc că, în mijlocul traiului urban, există mereu loc pentru reflecție și rugăciune. Bucureștiul devine astfel un oraș în care istoria și credința se împletesc armonios, iar fiecare pas pe străzile sale este o călătorie în timp și spiritualitate. Aceste străzi nu sunt doar artere rutiere, ci și coridoare ale credinței și ale istoriei. Ele ne amintesc că Bucureștiul nu este doar un oraș de beton și sticlă, ci și un templu al tradițiilor și valorilor bisericești. Străzile cu nume eclesial nu doar fac parte din peisajul urban, ci reprezintă o parte esențială a identității acestui oraș.
Primele atestări documentare ale denumirilor de ulițe, în Țara Românească, datează de la sfârșitul secolului al XVI-lea, la mai bine de un secol de la prima mențiune a cetății Bucureștilor - 1459 (pentru mai multe informații cu privire la primele atestări documentare ale străzilor și denumirea acestora în București, a se vedea Irina Stănculescu, „Apariția și evoluția denumirilor de străzi din București”, în: București - Materiale de Istorie și Muzeografie, XIV (2000), pp. 137-185; Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, Editura pentru Literatură, București, 1966; Maria Marinescu-Himu, Janina Vilan-Unguru, „Nume de străzi din București”, în: Analele Universității București, seria Științe Sociale-Filologie, XI (1962), nr. 25, pp. 377-384). Astfel, la 12 martie 1580, este menționată „ulița de cătră beseareca Gheormei”, iar la 5 iunie 1589 „ulița cea mare, lângă curtea domniei mele” (este vorba de domnitorul Mihnea Turcitul, cf. C.C. Giurescu, Istoria Bucureștilor, p. 367). Cercetând atestarea documentară a nomenclaturii străzilor, cercetătoarea Irina Stănculescu a concluzionat că „explicația acestei apariții târzii a unor denumiri folosite în desemnarea căilor de acces din urbe trebuie să aibă în vedere, pe de o parte, un factor de natură spirituală, specificul vieții comunitare, în care orientarea în spațiu se face după cu totul alte reguli decât cele existente într-un oraș modern, iar pe de altă parte, un factor de natură materială, instabilitatea traseului căilor de acces până în secolul al XIX-lea, în sensul schimbării frecvente a acestuia în diverse împrejurări” (Irina Stănculescu, Apariția și evoluția, p. 137). Prima organizare teritorială a orașului București a fost aceea de enorii sau parohii, denumiri atestate pentru prima dată la sfârșitul secolului al XVI-lea. Astfel, într-un act, datat 18 noiembrie 1590, din timpul domniei lui Mihnea Turcitul, este menționată „enoria popei Camino”, iar în același an apare menționată, într-un alt document, și „enoria popei Matei” (C.C. Giurescu, Istoria Bucureștilor, p. 352). De la începutul secolului al XVII-lea, apare o nouă denumire pentru aceeași unitate administrativă, constituită în jurul unei biserici, numită, sub influența limbii turce, mahala, menționată pentru prima dată într-un act oficial la 18 iunie 1626 (C.C. Giurescu, Istoria Bucureștilor, p. 352). „Apariția unei noi comunități ducea la ridicarea unei noi biserici, după care se constituia în jurul ei o nouă parohie. Cu timpul avea loc un transfer de nume de la lăcașul de cult către parohie, care devenea o mahala a orașului. Așa se face că de numele unor hanuri celebre în epocă, printre primele nume de mahalale le găsim pe cele ale sfinților care dădeau hramul bisericilor și pe cele ale unor preoți” (Aurel Ionescu, Străzi din București și numele lor, vol. 3: Personalități ale bisericii, medici și farmaciști, București, Ed. Vremea, 2014, p. 9). De la transferul numelor acestora la ulițele care le mărgineau a fost un drum foarte scurt și lesne de înțeles. (Va urma)
