În ceea ce privește nomenclatura străzilor bucureștene, până spre sfârșitul secolului al XVIII-lea nu putem vorbi de ceva bine organizat și sistematizat, nimeni, practic, nu se îngrijea de planul urbanistic, cu atât mai mult de numele străzilor. În acest sens, abatele Lionardo Panzini, originar din Bari, pedagogul fiilor domnitorului Alexandru Ipsilanti, descria astfel capitala Țării Românești în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea: „Orașul este așezat într-o câmpie mare, pe râul Dâmbovița, care îl taie în două. Este construit într-un fel despre care nu aveți nici o idee. În afară de o mahala, în care sunt adunați toți negustorii și care este alcătuită după moda nemțească, tot restul are înfățișarea unui sat, casele sunt împrăștiate ici și colo și aproape fiecare e cu grădina sau cu curtea sa. Ulițele principale sunt podite cu scânduri, fapt pentru mine nou și ciudat. Această podire este folositoare pentru a scăpa de noroi, care este îngrozitor când plouă, dar este foarte neplăcută pentru cel care merge cu trăsura, deoarece scândurile, nefiind bine îmbinate între ele și nici netede și bine geluite, zdruncină atâta, încât lecuiesc de obstrucție intestinală chiar pe cei care au suferit de ea zece ani în șir” (Lionardo Panzini, „Scrisori din Țara Românească. 26 iulie 1776”, în: Călători străini despre Țările Române, vol. X, partea I, București, Editura Academiei Române, 2000, pp. 213-214). Un alt călător străin pe străzile Bucureștilor aceluiași timp, a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, descrie în alte culori străzile orașului. Astfel, Joseph-Gabriel Monnier, un militar inginer, specializat în fortificații, notează despre cetatea lui Bucur, într-o însemnare datată 13 septembrie 1786: „Ulițele sale sunt frumoase, largi podite cu trunchiuri pătrate îmbucate și așezate de-a latul. Casele sunt mari, frumoase și zidite în piatră (sau mai bine zis de cărămidă), toate despărțite prin grădini sau locuri îngrădite [...]. București este situat pe Dâmbovița, râu ce ar putea fi făcut navigabil până la Dunăre, în care se varsă (sigur că editorul acestui jurnal de călătorie a corectat eroarea lui Monnier, precizând că Dâmbovița se varsă în Argeș și acesta apoi în Dunăre)” (Călători străini despre Țările Române, vol. X, partea I, p. 787). Numele de pod, dat în trecut străzilor mai importante din București, se datora asemănării lor cu podurile obișnuite. Bucureștiul era construit pe un teren mlăștinos și de aceea străzile principale se pavau cu trunchiuri de copaci sau bârne pentru a se înlesni circulația, dând acestora aspect de pod. „Când au început ulițele mai însemnate ale Bucureștilor să fie podite cu scânduri de lemn, nu știe nimeni. Soluția, de altminteri, era firească pentru un oraș cu totul lipsit de piatră și înconjurat de codri nesfârșiți. Din acești codri veneau podinele, scândurile late așezate una lângă alta de-a-curmezișul străzii, și urșii, bârnele care le țineau legate între ele la amândouă capetele. Și, sub scândurile așezate cum da Dumnezeu, se scurgeau apele cerului și lăturile oamenilor, se usca noroiul și putrezeau șobolanii, iar peste ele săltau butci și călești, în hopuri grele, pentru prăpădul șalelor” (Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoșoaei - Povestea unei străzi, București, Ed. Biblioteca Bucureștilor, 32011, p. 35).
Înfățișarea planului urbanistic al Capitalei se reflecta și în nomenclatorul acestora. Întârzierea unei nomenclaturi organizate în spațiul urban al Bucureștilor era cauzat, cu siguranță, și de instabilitatea traseului unei străzi: „Cum s-or fi numit străzile actualei Capitale pe la anul 1600 î.Hr., pe vremea când era o simplă așezare preistorică, cu «ștrand» pe lacul Fundeni, nu putem ști; și nici cum erau botezate străzile «Cetăței Dâmboviței», pe vremea când, la 1473 și a doua oară în 1476, Ștefan cel Mare o asedia și răpea pe Doamna și pe frumoasa fată a lui Radu cel Frumos, unind prin căsătorie familia Mușatinilor cu a Basarabilor [...]. Știm însă că, pe vremea când, sub Mircea Ciobanul (1545), Bucureștii devenise capitală statornică a Principatului muntean, numirea ulițelor se făcea, în mod firesc, după biserici” (Henri Stahl, „Botezarea și răsbotezarea străzilor capitalei”, în: Bucureștii vechi. Buletinul Societății istorico-arheologice «Bucureștii-Vechi», anii I-V (1930- 1934), București, 1935, p. 51). Lucrul acesta este foarte important atât pentru istoria bisericească, dar și pentru cercetarea sociologică, în general, arătând importanța Bisericii și a credinței în memoria culturii românilor: „Procesul păstrării memoriei personajelor sau evenimentelor indicate prin numele străzilor este cel puțin asigurat în ceea ce privește locuitorii de pe o anumită stradă. Fiecare individ este interesat în aflarea semnificației denumirii străzii pe care locuiește și, implicit, este obligat să o și memoreze. Prin aceste mecanisme, infrastructura stradală se constituie într-un reper deosebit de eficient al memoriei citadine” (Irina Stănculescu, „Schimbarea reperelor memoriei colective, București, secolul XX”, în: Psihologia socială, 4 (1999), București, Ed. Polirom, 1999, p. 57). În acest sens și reputatul istoric Constantin C. Giurescu observa, în studiile sale, importanța onomasticii străzilor pentru memoria colectivă, dar și pentru istorie în general: ,,Cercetând toponimia bucureșteană, se poate ușor observa cum fiecare epocă și-a pus pecetea ei” (C.C. Giurescu, Istoria Bu-cureștilor, p. 377). Un construct socio-cultural și politic nou întotdeauna vine și cu o schimbare în nomenclatura străzilor, fiecare încercând să-și impună și, prin aceasta, propriile valori sau propriile repere culturale, astfel nu poate fi deloc surprinzător faptul că, de multe ori, regimul politic a încercat să ideologizeze și nomenclatura străzilor, cunoscând desigur importanța acestora în formarea mentalităților unei societăți: „Când mania de a tot răsboteza străzile s-a unit cu modernizarea târnăcopică a Capitalei, s-a ajuns la cele mai neașteptate consecințe” (Henri Stahl, „Botezarea și răsbotezarea străzilor”, p. 54). Sigur că până la instalarea regimului comunist, cu efecte grave asupra nomenclaturii străzilor bucureștene, așa cum am văzut, biserica era principalul reper nu doar în orientarea duhovnicească, ci și în orientarea spațială în urbe: „Printre primele denumiri date străzilor au fost cele ce făceau referință la caracteristicile acestora (calea de sus, denumită și ulița den sus, ulița mare sau ulița cea domnească, ulița mică, podul de pământ etc.). Ulterior au apărut și cele ce fac trimitere la o serie de repere” (I. Stănculescu, „Apariția și evoluția denumirilor”, p. 143). Sigur că, dintre toate aceste repere, Biserica, ca spațiu al comuniunii, al convergenței sociale a fost și rămâne cel mai important reper pentru a denumi realitatea spațiului de viețuire.
În ceea ce privește procesul, destul de întârziat, de numire oficială a străzilor Capitalei, el a fost precedat de o „botezare” a acestora fără vreo intervenție din partea oficialităților, dar care poate fi întâlnită în documentele secolelor XVI-XVII, cu anumite imprecizii, ceea ce de multe ori îngreunează lectura documentelor, ducând chiar la neînțelegeri. Diversitatea numelor aceleiași străzi, precum și fluctuația numirilor acestora, a făcut ca în anul 1834, în timpul Regulamentelor Organice, Sfatul Orășenesc să decidă ca denumirile tuturor căilor de acces din București să fie înscrise fie pe case, fie pe tăblițe, iar în vederea acestei acțiuni, a fost necesară întocmirea unor liste cu denumirile străzilor (Florian Georgescu, „Crearea Sfatului Orășenesc al Poliţiei Bucureștilor”, în: București. Materiale de istorie și muzeografie, nr. VI (1968), pp. 139-148). Este prima încercare de a oficializa nomenclatorul străzilor Capitalei. (Va urma)
