Opinii apusene cu privire la Taina Maslului

După separarea dintre Răsărit şi Apus, petrecută la începutul secolului al XIII-lea, odată cu jefuirea Constantinopolului de cruciaţii occidentali (1204), Biserica Apuseană a continuat să dezvolte o părere diferită cu privire la Taina Sfântului Maslu. Sinoadele de la Ferrara-Florenţa şi de la Trent au dezvoltat opinia oficială a Bisericii Romano-Catolice legată de acest subiect, opinie care s-a păstrat până la mijlocul secolului al XX-lea.

Cu toate acestea, Biserica Romano-Catolică nu a fost scutită de o opoziţie înverşunată în această privinţă, şi anume cea a Reformei protestante.

Conciliul de la Ferrara-Florenţa

Acest Conciliu de tristă amintire pentru ortodocşi, care a condus la o unire de natură pur politică între Răsărit şi Apus, a avut o şedinţă dedicată Tainei Sfântului Maslu (pentru informaţiile principale din acest articol am utilizat lucrarea lui Jean-Phillipe Revel, "Traité des sacrements, vol. VI: Lâonction de malades. Rédemption de la chair et par la chair", pp. 102-110). Din păcate, nu ni s-a păstrat şi opinia ortodocşilor în această privinţă, deoarece ea ar fi fost în mod clar contrară celei romano-catolice. Conciliul a consfinţit ca termenul de "extrema unctio" să devină denumirea clară a acestei Tainei şi că, practic, Taina Maslului trebuie administrată exclusiv persoanelor aflate în pericol de moarte. Acest rezultat constituie practic cel mai slab nivel de interpretare a efectelor Tainei din istoria apuseană. Vom vedea în continuarea acestui material că până şi Conciliul de la Trent (sau Conciliul Tridentin) s-a ferit să facă remarci asemănătoare şi a respins ideea administrării Maslului exclusiv persoanelor muribunde. În mod surprinzător, deşi în perioada respectivă opiniile scolastice erau încă cele mai importante, acest conciliu (sinod) apusean s-a hazardat să promulge o decizie care era contrară din anumite puncte de vedere chiar şi poziţiilor expuse de corifeii scolasticismului, precum Toma dâAquino sau Albert cel Mare. Conciliul de la Ferrara-Florenţa a dat cale liberă unei opinii extreme cu privire la Taina Maslului, dar, în acelaşi timp, a încercat, într-un mod aproape ilogic, să păstreze aparenţa că totuşi această Taină are drept efect şi vindecarea trupească "atunci când este cazul". Această vindecare trupească devenea doar ceva secundar, aproape inutil, de vreme ce scopul principal al Tainei era să ajute bolnavul să intre în Împărăţia cerurilor. Dacă acesta era scopul declarat al Tainei, vindecarea trupească nu demonstra oare că persoana bolnavă nu primise un dar de la Dumnezeu, ci doar o amânare, deoarece altfel risca pedepse mari pentru propriile păcate? Vindecarea trupească decăzuse enorm în ochii credincioşilor apuseni. A existat însă şi un moment în care a apărut în discuţie o altă extremă. Extrema protestantă.

"O jumătate de pâine nu este acelaşi lucru cu o jumătate de copil"

Cuvintele acestui intertitlu aparţin lui Peter Drucker, părintele managementului modern. El spunea că trebuie să judecăm situaţiile într-un mod realist. Aşadar, primul lucru de care avem nevoie este să ştim că o jumătate de pâine este mai puţin decât o pâine întreagă, dar este totuşi utilă, chiar şi aşa. O jumătate de copil însă este mai rea decât să nu ai nici un copil, deoarece în acest caz ai doar un cadavru. Această comparaţie, poate puţin stranie (deşi Drucker trimite aici la evenimentul biblic legat de judecata lui Solomon în faţa mamelor care se certau pe acelaşi copil), se poate aplica şi cu privire la situaţia existentă între Romano-Catolicism şi Reforma protestantă cu privire la Taina Maslului. Reforma protestantă a criticat teologia şubredă a Catolicismului legată de Taina Maslului, dar a considerat că este mai bine ca această Taină să fie exclusă cu totul decât să existe astfel. Din punct de vedere ortodox însă, această situaţie nu poate fi privită decât ca fiind infinit mai rea decât existenţa fie ea şi trunchiată a Tainei Maslului. "Jumătatea de pâine" se afla totuşi în Romano-Catolicism. Nu mai este nevoie să spunem acum la ce rezultat a condus opinia protestantă. Atât Martin Luther, cât şi Jean Calvin au respins fundamentele existenţei Tainei Maslului. Au considerat pasajul de la Marcu 6, 13 drept o mărturie exclusivă a lucrării harismelor în Biserica primară, nicidecum drept o mărturie cu privire la existenţa Tainei Maslului. Luther a criticat în termeni aspri Epistola scrisă de Sfântul Apostol Iacov, numind-o "un document de paie". Evident, pasajul de la Iacov 5, 14-16 a fost răstălmăcit într-o altă formă şi s-a ajuns la concluzia că, în esenţă, nu are cum să descrie un rit liturgic. Bolnavul era uns cu untdelemn ca medicament şi comunitatea se ruga pentru el. Prezbiterii din pasaj devin doar nişte credincioşi proeminenţi ai comunităţii creştine primare. Nu este nevoie să mai insistăm asupra acestor opinii care lasă la o parte şi numeroasele rugăciuni de binecuvântare a untdelemnului existente în tradiţia liturgică creştină din primele veacuri şi mărturiile Sfinţilor Părinţi cu privire la existenţa acestei Taine. Reforma protestantă s-a dovedit mult mai puţin inspirată în această privinţă decât scolasticismul romano-catolic.

Conciliul de la Trent

Conciliul de la Trent s-a dovedit mult mai precaut cu privire la Taina Maslului. În mod sigur, reproşurile Reformei protestante cu privire la "extrema unctio" şi tratarea acestei slujbe liturgice drept un mijloc exclusiv de intrare în Împărăţia cerurilor nu au trecut neobservate. Cu toate acestea, Conciliul s-a dezis de orice intenţie de a dizolva existenţa Tainei aşa cum au făcut-o din păcate ramurile Reformei protestante (calvini, luterani etc.). În cele patru canoane emise în cursul întrunirilor sale, episcopii reuniţi la Trent au discutat toate aspectele privitoare la Taina Maslului. Au evitat să recunoască denumirea de "extrema unctio" drept cea oficială pentru Taina Maslului. De asemenea, au evitat în mod subtil să permită administrarea Tainei doar persoanelor aflate pe patul de moarte. Episcopii au recunoscut doar că Taina trebuie administrată "în principal" persoanelor aflate în pericol de moarte. Această exprimare evazivă permitea, aşadar, administrarea Tainei şi persoanelor care nu erau pe patul de moarte, dar care sufereau de o boală serioasă. În altă ordine de idei, Conciliul mergea în continuare pe opinia scolastică de iertare a păcatelor ca scop principal al Tainei, dar, în acelaşi timp, recunoştea, fie şi formal, că vindecarea trupească poate să intervină dacă Dumnezeu o consideră necesară. Din păcate, motivele oferite pentru această părere nu sunt dintre cele mai fericit alese. Episcopii considerau că în vechime vindecările surveneau des în urma administrării Tainei deoarece oamenii aveau în general o credinţă slabă şi, astfel, puteau dobândi o întărire a ei. Ne exprimăm îndoiala cu privire la această opinie, destul de slabă din punct de vedere logic şi doctrinar. Cu toate acestea, trebuie să recunoaştem că această contribuţie a Conciliului din Trent a stat la baza expunerii doctrinare exprimate la Conciliul Vatican II care a avut loc la jumătatea secolului al XX-lea şi de care ne vom ocupa în materialul următor.