Ora de religie, garanţia morală a României

Creştinilor ortodocşi li se poate părea inutil să li se argumenteze de ce trebuie să pledezi pentru predarea religiei în şcolile publice. Pentru un credincios, necesitatea orei de religie este evidentă. Cei care militează pentru scoaterea orei de religie din programa şcolară fie o consideră inutilă, fie văd în ea un mijloc de manipulare a conştiinţei elevilor de şcoală generală sau liceu. Consideră că un copil care frecventează constant orele de religie devine un om religios, ba chiar un creştin-ortodox, în mod automat, vrând-nevrând, peste voinţa sa. De ce nu este ora de religie inutilă?

Concis spus, pentru că România are nevoie în viitor de o societate compusă din oameni morali. Nu cred că cineva ar putea contrazice cu argumente solide acest deziderat comun. Mă îndoiesc profund că oponenţii predării religiei în şcoli aspiră să trăiască într-o societate a viitorului anomică, anarhică, în care domneşte fărădelegea şi în care fiecare dintre noi ne-am purta ca nişte fiare sălbatice unii faţă de alţii, ca în acea stare de natură căzută descrisă de Thomas Hobbes: homo homini lupus est.

Pentru ca societatea românească să existe cu succes în viitor trebuie ca indivizii care o compun să se comporte moral unii faţă de ceilalţi. Adică să se respecte în calitatea lor de fiinţe umane - conştiente, raţionale. „Dar de ce consideri tu că doar morala creştină poate furniza temelia educaţională a României de mâine?“, ar putea întreba cineva.

„Binele uman este activitatea sufletului potrivită cu virtutea“

În primul rând, orice om bine intenţionat poate afla din „Catehismul creştin-ortodox“ sau din orice tratat de teologie că pentru orice fiinţă umană care aspiră la perfecţiunea promisă de Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, a fi moral constituie o condiţie „sine qua non“. Nimeni nu se poate mântui sau nu poate ajunge sfânt - prin harul lui Dumnezeu - dacă nu a făcut efortul constant de a respecta cele 10 porunci. Prin urmare, copiii care participă la orele de religie învaţă de mici - într-o manieră nemoralistă, bazată pe exemple concrete de viaţă, că este bine să aleagă întotdeauna să facă binele şi să se ferească de rău. Mai mult: luând contact cu învăţăturile Mântuitorului şi cu vieţile sfinţilor învaţă să se autodepăşească, ba chiar să se sacrifice pe sine pentru aproapele lor. Dar, înainte de toate, învaţă un lucru esenţial pentru viaţă: că nu pot fi fericiţi decât ca fiinţe morale.

Oamenii au căutat dintotdeauna să dobândească fericirea. Înţelepţii Greciei antice au fost primii care au legat fericirea de ideea de virtute. A demonstrat-o Aristotel în tratatul său, „Etica nicomahică“. „Binele uman - ne spune filosoful din Stagira - spre care tindem toţi este activitatea sufletului potrivită cu virtutea“. Un om imoral nu poate fi fericit.

Domnul nostru Iisus Hristos a confirmat intuiţia filosofilor Eladei, punând în lumină de o manieră inegalabilă relaţia profundă dintre moralitate şi fericire. În „Predica de pe munte“, acelora care aspiră spre perfecţiunea morală şi spirituală li se promite o fericire nestricăcioasă, veşnică. Sunt socotiţi fericiţi cei săraci cu duhul, cei blânzi, cei curaţi cu inima, cei ce însetează după dreptate, făcătorii de pace, cei prigoniţi pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos.

Relativismul şi cultura individualismului acccentuat

Trăim într-o lume în care principala criză nu este cea economică, ci una profund morală. Fiinţa umană, când şi-a întors faţa de la Creatorul său, şi-a pierdut şi respectul pentru semenul lui. A intuit-o Dostoievski în secolul XIX, când deasupra cerului Europei se adunaseră norii prevestitori ai revoluţiei bolşevice. „Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul este permis“ - era deviza existenţială a lui Ivan Karamazov. În aceeaşi perioadă istorică, Nietzsche decretase că „Dumnezeu a murit“ (Gott ist tot), inaugurând era relativismului, în care încă vieţuim. Potrivit lui Nietzsche, singurul adevăr este că nu există nici unul - axiomă a relativismului contemporan şi a postmodernismului.

În prezent, există o bibliografie masivă privind criza morală şi spirituală fără precedent pe care o trăim. Mă voi referi aici doar la „Marea ruptură“, al cărui autor este filosoful american Francis Fukuyama. El califică drept „mare ruptură“ degringolada socială şi morală produsă de trecerea de la „societăţile industrializate“ la „epoca postindustrială“, a societăţilor informatizate. În opinia sa, prăbuşirea eşafodajului moral şi social, specific societăţilor industriale, a generat în interiorul societăţilor Occidentului creşterea gradului de delincvenţă, destrămarea familiilor, creşterea gradului de dezordine socială şi mai ales dispariţia încrederii din relaţiile interumane. Unul din factorii care au provocat „marea ruptură“ îl reprezintă „cultura individualismului accentuat“. Dacă mentalitatea individualistă este benefică în aria economicului, a pieţei libere, ea este de-a dreptul falimentară când se generalizează, afectând şi alte sfere ale vieţii umane. „A pătruns, scrie Fukuyama, şi pe tărâmul normelor sociale, unde a subminat aproape toate formele de autoritate şi a slăbit legăturile din interiorul familiilor, cartierelor şi naţiunilor“.

Când toleranţa nu face casă bună cu morala?

Fukuyama remarcă un adevăr vizibil nu doar în America, ci şi în România zilelor noastre. În ierarhia lumii informatizate, toleranţa este socotită valoarea morală numărul 1, iar morala (tot ceea ce este conex moralităţii) este considerată cel mai mare rău posibil. Se sugerează că aşa cum nu putem decide în mod absolut ceea ce este adevărat şi ce nu, nu putem stabili nici dacă un sistem moral este mai bun decât altul. Ne întoarcem, cu alte cuvinte, la relativismul epistemologic, dar mai ales etic profesat de Nietzsche, devenit principiu de gândire şi acţiune la nivelul maselor.

În concluzie, cine luptă pentru eliminarea religiei din şcolile publice optează, în numele toleranţei mult clamate, în fapt pentru o perspectivă relativistă în care fiecare individ decide ceea ce este bine şi ceea ce este adevărat pentru el. Dar nu ne putem imagina o societate umană în care să nu existe un consens asupra a ceea ce este bine şi ceea ce este rău. Natura binelui  se traduce în practica vieţii sociale prin principii morale - care sunt, întotdeauna, necesare şi universale - şi reguli de comportament. Moralitatea presupune consensul prealabil al indivizilor unei comunităţi privind noţiunile de bine şi rău.

Această poziţie este extrem de failibilă şi din punct de vedere psihologic. Copiii care au ca materie de studiu religia sunt minori şi, prin urmare, nu pot decide ei pentru ei ceea ce este bine şi ceea ce este rău. Scopul şcolii, ca şi al orelor de religie, este exact acesta: să le formeze personalitatea, să îi educe în spiritul valorilor autentice (adevărul, binele, frumosul) - fără de care încetăm să mai fim oameni şi în absenţa cărora viitorul oricărei comunităţi umane reale este imposibil.

Pe lângă acest argument de natură etică, formulat aici, mai pot fi aduse în plus alte două. Unul de natură culturală: cultura română - în interiorul căreia se manifestă inclusiv oponenţii predării religiei în şcoli - a fost dintru început profund creştină atât în expresia ei orală, populară, cât şi în cea scrisă, cultă. Crearea unei opoziţii între religia creştină şi cultura umanităţii - „adevărata cultură“ - este artificială şi împotriva desfăşurării reale a istoriei. Unui cetăţean al Europei, Shakespeare, Pascal, Dostoievski, Tolstoi s-ar putea să îi fie mai familiari decât Zhuang Zhou sau Patanjali. Şi cât creştinism este în creaţia geniilor Europei invocate mai sus!

Al doilea argument este de natură sociologică: s-a observat că, după ultimul recensământ, 86,5% dintre români sunt ortodocşi; 4,6% romano-catolici; 3,2% reformaţi; 0,2% atei. Prin urmare, creştinii ortodocşi fiind majoritari, predarea religiei ortodoxe în şcolile generale şi liceele din România este motivată statistic.