Orbirea spirituală şi logica ei

Contrar intuiţiei curente, orbirea spirituală este un tip de vedere. Dar este o vedere a omului ca cifră, nu ca persoană, a omului care poate fi sacrificat în numele unor idealuri abstracte de prosperitate. Nu putem să nu legăm orbirea spirituală de "absurdistanul" social al zilelor noastre. Muncim pentru salarii care abia ne ajung să ne plătim întreţinerea, chiria şi facturile. Dacă ne îmbolnăvim, riscăm să murim în pragul spitalelor sau ca medicii să nu ne poată asigura un pat, bolnavii de cancer nu îşi mai primesc medicamentele indispensabile vieţii ş.a.m.d. Sunt multe cupluri, chiar creştine, care nu fac mai mult decât un copil, deşi îşi doresc mai mulţi prunci, pentru că efectiv nu îşi permit să îi crească. Şi cu lacrimi sincere în ochi şi în inimă, tinerii ajung să se "păzească" şi să încalce poruncile dumnezeieşti, urmând logica răului mai mic.

Această logică, deşi poate fi înţeleasă, ţine totuşi de o anumită orbire spirituală. Anume, ni se cere să avem credinţă orbească în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care nu ne va abandona, indiferent de contextul social şi familial în care ne aflăm. Logica răului mai mic păcătuieşte prin puţinătatea credinţei în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Dar este profund regretabil şi strigător la cer că, tot mai frecvent, este nevoie de intervenţii dumnezeieşti minunate pentru procurarea pâinii zilnice, a îmbrăcăminţii sau pentru plata întreţinerii. S-ar cuveni să ne ajutăm mai mult unii pe alţii, pentru ca rugăciunile noastre să Îl implore pe Dumnezeu mai mult pentru dobândirea harului şi a pocăinţei, iar nu pentru o pereche de pantofi, haine pentru copii, mâncare sau rechizite. Astfel, ca urmare a frustrărilor şi nedreptăţilor sociale întâlnite, se insinuează în inima oamenilor părerea că răul este mai puternic decât binele. Alarmant este că şi în comunităţile creştine a pătruns o logică a reuşitei în care decisiv este banul, şi nu purtarea de grijă a lui Dumnezeu. El, banul, ar întreţine fericirea, dacă nu cumva o şi cumpără, el, banul, mijloceşte posturi, funcţii, servicii. Fericit este acum nu cel sărac, nu cel milostiv, fericit este omul cu bani, indiferent prin ce mijloace îi obţine, important este să nu fie prins. Când ne este bine, credem că Dumnezeu ne poartă de grijă, dar la greu ne convingem pe noi înşine că ne-a abandonat şi altă scăpare nu avem decât prin puterea banului-dumnezeu. Suntem tentaţi să ne abandonăm credinţa, chiar fără remuşcări, pentru ca să aderăm la grupări religioase care ne promit foloase materiale. Suntem ispitiţi, chiar de îndemnul unor guvernanţi, să ne părăsim ţara şi să ne clădim un viitor mai bun altundeva. Destinele personajelor mondene arată că se pot lega căsătorii numai pentru bani, că divorţul se întâmplă aproape printr-un firesc al lucrurilor, că se sacrifică numai oamenii care nu au alternativă şi că iubirea este un continent necunoscut. A-ţi păstra căsătoria până la sfârşitul zilelor pare a fi atât de greu, încât nu poţi cere astăzi mai mult unei familii creştine. De altfel, nici monahilor din ultimele veacuri, spuneau Sfinţii Părinţi, nu li se va cere mai mult decât să nu îşi părăsească mănăstirea. Acestea li se vor socoti lor ca faptele minunate ale sfinţilor de la începutul creştinismului. Cât de dificil, într-adevăr, să stai, să nu pleci, să revii, să te ridici, să ierţi, să rabzi cu dârzenie, să crezi, să suferi sau, cu un cuvânt al lui Michelangelo, "să trăieşti din ce alţii mor". Părintele Cleopa Ilie enumera o serie de păcate care provin, dar şi conduc totodată la orbirea sufletească: "Trufia minţii, împietrirea inimii, slăbirea voinţei şi a conştiinţei, necredinţa, îndoiala în credinţă, sectarismul, deznădejdea, mândria, sinuciderea, uciderea sufletească şi trupească, avortul, ura şi mânia dintre oameni, divorţul, desfrâul, minciuna, iubirea de averi, zgârcenia, lăcomia, beţia, lenea şi altele". Există şi orbire spirituală bună. Aceasta este smerenia care nu îşi vede propriile virtuţi şi realizări, ci numai păcatele, smerenia care se uită la bunătatea din celălalt, nu la rău, credinţa că binele este mai tare ca răul şi că Dumnezeu ne poartă de grijă. Dar va mai găsi oare Domnul Hristos puţină credinţă în noi la a Doua Sa Venire, aşa cum Se întreba El însuşi în urmă cu mai bine de 2.000 de ani?