Orgoliul lui Țuțea
Nu știu dacă există vreun român care să nu știe cine a fost Petre Țuțea. Supranumit „Socrate al românilor” datorită preocupărilor filosofice și rolului educativ pe care l-a asumat prin exemplul personal în orice circumstanțe, chiar și în închisoare, Țuțea rămâne o legendă în istoria gândirii românești din secolul trecut. A rămas unic prin geniul său oral, cugetările și replicile date în dialogurile pe care le avea atât cu oamenii simpli, cât și cu profesori universitari sau oameni de stat din timpul lui. Doctor în drept, dar specializat în economie, Țuțea a fost arestat de comuniști și ținut în condiții de exterminare timp de 13 ani, începând cu 1948. Istorioara de azi ne descrie dialogul pe care Țuțea l-a avut cu gardianul care îl păzea la închisoarea din Aiud. Într-o zi, înainte să fie dus la anchetă, unde urma să fie bătut și chinuit groaznic pentru că le vorbea celorlalți deținuți despre Hristos ca fiind eternitatea ce punctează istoria, gardianul l-a întrebat pe întemnițatul care-i fusese repartizat, cel care în libertate deținuse postul de secretar general la Ministerul Economiei, participant direct la negocierea contractelor economice ale României cu alte țări: „Cum este posibil ca un om atât de deștept ca profesorul Țuțea să creadă în Dumnezeu?” Deținutul, îmbrăcat cu o zeghe slinoasă, dar cu un cuget neplecat, cu multă demnitate, îi răspunse simplu: „Fac asta din orgoliu”. Gardianul rămase total descumpănit. Cel care le vorbea tuturor despre smerenia creștină, despre baba analfabetă evlavioasă și despre savantul ateu, îi spusese chiar așa: „Cred în Dumnezeu din orgoliu”. „Cum adică, din orgoliu? Nu mai înțeleg nimic”, îngăimă perplex paznicul. „Un creștin să fie mândru?”. „Da”, îi răspunse Profesorul. „Sunt atât de mândru încât nu-mi vine să cred că strămoșii mei au fost maimuțe, cum credeți voi, comuniștii”.