Orizonturi de așteptare

„Nu poţi să urci în trenul de Giurgiu şi să speri din tot sufletul tău că vei ajunge la Ploieşti. Foarte mulţi autori români trăiesc această dramă: au greşit trenul. Încep prin a se integra de tineri în ceva, despre care nu ştiu nimic, nici măcar dacă le e propriu”, spunea, într-un interviu pentru România Literară, scriitorul Tudor Octavian.

Și nu numai autorii - trebuie să adăugăm. Mulți oameni sunt profund dezamăgiți de traseul vieții lor nu pentru că li s-ar fi pus cineva împotrivă (deși, desigur, se mai întâmplă și asta), nu pentru că ar fi avut ghinion, ci pentru că și-au făcut greșit calculele. Fie privind desti­na­ția, fie mijloacele necesare, fie calitățile personale cerute, fie toate la un loc.

Ai liberul arbitru să-ți propui să devii Nr. 1 mondial în tenis, dar trebuie să muncești enorm pentru asta. Orice-ai face, trenul de Giurgiu nu merge la Ploiești. E frumos și la Giurgiu, vezi Dunărea, poți traversa la vecinii bulgari, dar e altceva decât Ploieștiul.

Nu de puține ori, dezamăgirea țintei ratate se manifestă sub formă de indignare. Și ce poate fi mai ușor decât să dai vina pe alții? „Ne-a furat arbitrul!”, este un bine cunoscut șlagăr al fotba­liș­tilor. Nu că nu s-ar mai întâmpla și așa - deși mult mai greu de când s-a adoptat tehnologia VAR, care verifică înregistrarea fazelor discutabile.

Alegerea unui corect orizont de așteptare, conform cu condițiile concrete, realiste, este o problemă de ce, când și cum. Nu are sens să adăugăm cine și unde (completând astfel întrebările la care trebuie să răspundă o știre de presă), pentru că, desigur, alegerea trebuie s-o facă fiecare pentru sine, iar locul e cu totul irelevant.

Așadar, ce orizont de așteptare ar trebui să ne propunem? Unul cât mai modest, pornind de la ideea că nu poți fi dezamăgit dacă nu te-ai amăgit în prealabil? Ei, bine, nu. În primul rând, nici măcar nu e adevărat: poți fi foarte bine deziluzionat fără nici o iluzie inițială. Și, pe de altă parte, ce valoare ar mai avea vieţile noastre, dacă nu ne-am propune nimic îndrăz­neț? E același lucru cu a nu face nimic de teamă să nu greșești. Nu cât mai modest, ci doar cât mai realist.

În al doilea rând, când e momentul sau perioada propice pentru a-ți desena orizonturile de așteptare? Exceptând geniile ca Mozart și în general copiii supradotați, născuți- cres­cuți cu un anume talent, chiar vocație, ce-ai vrea să devii în viață - mai sec numita orientare profesională - ar trebui să se contureze undeva cam între pubertate și majorat. Ciclurile școlare sunt bine făcute: dacă vei urma sau nu o facultate și care anume sau spre ce altceva te îndrepți trebuie să știi până la sfâr­șitul clasei a XII-a, adică exact la ma­jorat.

În al treilea rând, și poate cel mai complex, cum poți să faci asta? O alegere cât mai bună se face cu concursul a numeroși factori: părin­ții, frații mai mari, alte rude, profesorii, oricine te cunoaște bine și-ți știe posibilitățile - dar și alte categorii de factori, cum ar fi mediul de viață. Sigur că poți să-ți propui să devii canotor sau schior și dacă trăiești în deșertul Gobi - dar va fi cam greu, nu?

Și, la urma-urmei, indiferent când, cum și ce fel de așteptări ți-ai construit, măcar să le cunoști foarte bine. Întorcându-ne la metafora lui Tudor Octavian, să ne uităm atent în ce tren ne-am urcat...