Ortodoxia polonă în încercările vremurilor
Regatul polono-lituanian, structură politică formată în veacul al XV-lea, a înglobat în graniţele sale teritorii întinse locuite de credincioşi de confesiune ortodoxă, dependenţi de istoricul scaun mitropolitan de la Kiev, mutat la începutul veacului al XIV-lea la Moscova. Având drept religie oficială catolicismul, statul polono-lituanian a dus, mai mult sau mai puţin intens, o politică de convertire a credincioşilor ortodocşi, consideraţi drept cetăţeni de mâna a doua. Un prim "asalt" important împotriva ortodoxiei a fost dat după Conciliul de la Florenţa (1439), când regii polonezi l-au considerat în continuare drept ierarh legiuit pe fostul mitropolit moscovit Isidor, care fusese depus din scaun pentru că semnase actele sinodului florentin, devenind apoi cardinal catolic.
Acest prim proces de "uniaţie" a luat sfârşit în 1470 când mitropolitul Grigore Bolgarin, revenit la ortodoxie, este recunoscut de regele polon şi-i ia în grijă pe credincioşii ortodocşi din cuprinsul regatului polono-lituanian. Faţă de Biserica Ortodoxă din regat, suveranul polon exercita un drept de patronat, în virtutea căruia nici un episcop, paroh sau stareţ nu putea să intre în posesia canonică a teritoriului, parohiei sau mănăstirii fără acordul regal, fapt care a ajutat mult în atingerea obiectivelor celui de-al doilea val important al "uniaţiei", care are loc la sfârşitul secolului al XVI-lea, în contextul Contrareformei. În urma "actului de unire" din 15 decembrie 1596, regele Sigismund al III-lea Vasa trecea toate lăcaşurile de cult ortodoxe de pe cuprinsul regatului polono-lituanian în proprietatea nou-înfiinţatei Biserici Greco-Catolice. În urma acestui act, se va forma în zona Ruteniei o importantă Biserică Greco-Catolică, care a jucat un rol major în istoria poporului ucrainean, însă mare parte dintre preoţi şi credincioşi au continuat să reziste la presiunile autorităţilor, care s-au văzut forţate, în anul 1633, să recunoască existenţa unei mitropolii ortodoxe la Kiev, reînfiinţată încă din anul 1620.
În secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea Polonia cunoaşte mai multe împărţiri între Imperiul Rus, Imperiul Austriei şi Regatul Prusiei, cea mai mare parte a teritoriului fostei Rzeczpospolita (după cum era numită Uniunea polono-lituaniană) intrând în componenţa Rusiei.
Cele două imperii rivale, Rusia şi Austria, au dus politici religioase diferite. Austria catolică a întărit în Galiţia Biserica Greco-Catolică, în dauna Ortodoxiei, în timp ce Rusia pravoslavnică a desfiinţat uniaţia în teritoriile aflate sub propriul control, restaurând Biserica Ortodoxă, căreia i-a dat numeroase drepturi. În paralel, ţarii au început o politică de rusificare a credincioşilor ortodocşi, care în cea mai mare parte erau ucraineni şi bieloruşi, cu o conştiinţă de sine deja dezvoltată.
Ortodocşii din Polonia în perioada interbelică
După Primul Război Mondial şi în urma unor aspre confruntări cu Rusia sovietică, renaşte statalitatea polonă, gândită însă ca o restaurare a medievalei Rzeczpospolita, iar nu ca un stat strict naţional polon. Polonia interbelică cuprindea părţi întinse din Ucraina, Belarus, Lituania, mai bine de o treime din populaţie fiind de altă etnie decât cea polonă. Conform recensământului din 1931, în Polonia erau 3.762.484 de credincioşi ortodocşi (11,8% din totalul populaţiei), dintre care ucraineni 40%, bieloruşi 24%, restul, în procente mai mici, alte naţionalităţi.
Aceşti credincioşi se aflau înainte sub ascultarea Sinodului rus. După obţinerea independenţei Poloniei, s-a pus problema creării unei autocefalii a Ortodoxiei poloneze, recunoscută în anul 1924 de Patriarhia Ecumenică. În fruntea noii Biserici autocefale a fost instalat mitropolitul Dionisie Waledynski. Actul nu a fost recunoscut de către Moscova.
Guvernul reînfiinţatului stat polon va pretinde continuarea dreptului medieval de patronat, confiscând între 1918 şi 1920 peste 400 de lăcaşe de cult de la ortodocşi pe care le va ceda Bisericii Romano-Catolice, deşi acestea fuseseră construite în anii stăpânirii ruseşti, în zone unde nu existau credincioşi greco-catolici. Prin Regulile provizorii din 30 ianuarie 1922 şeful de judeţ, starostele, continua exercitarea dreptului de patronat şi introducea în funcţie pe preot la parohie şi pe stareţ la mănăstire, în timp ce episcopul trebuia să primească aprobarea autorităţii centrale de stat.
În 1930, episcopatul catolic polonez va cere, invocând dreptul de patronat şi decretul lui Sigismund al III-lea Vasa, alte 724 de lăcaşuri ortodoxe, fapt care însemna practic desfiinţarea ortodoxiei în Polonia. Pentru moment, situaţia a fost rezolvată de Curtea Supremă, care la 12 decembrie 1933 respingea cererea episcopatului catolic.
Toate aceste şicanări ale ortodocşilor din Polonia nu se datorau în exclusivitate episcopatului catolic polon, ci şi politicii de stat. Conducătorul de necontestat al Poloniei, mareşalul Josef Pilsudski, îi considera pe "slavii ortodocşi" drept o ameninţare pentru unitatea Poloniei şi dorea să creeze o "barieră religioasă" între Polonia şi Rusia sovietică, prin diverse soluţii, dintre care accelerarea procesului de "uniaţie" nu era exclusă. Chiar şi după decesul mareşalului, în contextul relaţiilor tot mai tensionate dintre Polonia şi URSS, situaţia ortodocşilor din Polonia nu s-a îmbunătăţit, din contră.
Acţiunile antiortodoxe vor fi reluate cu şi mai mare vigoare în anii 1938-1939. Prin decizia Consiliului de Miniştri din 10 decembrie 1938 era recunoscută în principiu organizarea internă a Bisericii Ortodoxe autocefale din Polonia, însă statutul de organizare era un dictat al autorităţilor de la Varşovia, prin care Biserica Ortodoxă poloneză trebuia să ceară acordul autorităţilor pentru orice modificare de personal şi pentru orice deplasare a episcopului în teritoriu. Acest statut a rămas neatins până în iulie 1991, dovadă concludentă a interesului autorităţilor polone de a-şi menţine controlul asupra Bisericii, dar şi al falsului interes arătat de Moscova după 1944 faţă de drepturile ortodocşilor din Europa de Est.
Un pogrom uitat şi încercările celui de-al Doilea Război Mondial
La scurt timp după adoptarea acestui statut, la începutul anului 1939 are loc unul din pogromurile puţin cunoscute din istoria recentă a Europei. Pogromul a fost patronat de guvernul polon şi a implicat armata, victime fiind credincioşii ortodocşi. Drept urmare, 800 de biserici au fost distruse şi mulţi preoţi şi credincioşi au fost maltrataţi, încercându-se rezolvarea unei chestiuni politice, cea a presupusei lipse de loialitate a locuitorilor de altă origine decât cea poloneză, prin restrângerea drastică a dreptului la libera exprimare a credinţei religioase. Spre cinstea lui, mitropolitul greco-catolic Andrei Şeptiski a protestat public în faţa acestor abuzuri. Din discursul său, reprodus în paginile revistei "Biserica Ortodoxă Română" din mai-iunie 1939, aflăm dimensiunile actelor represive: "Preoţi care se susţineau din contribuţia benevolă a credincioşilor şi care sub supravegherea conducătorilor lor duhovniceşti îşi îndeplineau conştiincios datoriile lor pastorale au fost batjocoriţi, exilaţi şi pedepsiţi în bani sau cu închisoarea. Oameni absolut nevinovaţi au fost maltrataţi şi aruncaţi afară din locuinţele lor. Nu le-au permis nici catehizarea sau cel puţin predica să se facă în limba turmei păstorite. Biserica Ortodoxă este din această pricină mâhnită peste măsură. În ţările ortodoxe s-au înălţat rugăciuni pentru curmarea nelegiuirii. Întreaga populaţie ortodoxă polonă a trăit fiori de groază în timpul masacrului antiortodox".
La rândul său, credincios politicii sale de echilibru şi de evitare a politizării vieţii Bisericii pe care a manifestat-o în perioada interbelică, Sfântul Scaun a deplâns situaţia şi a condamnat acţiunile guvernului polonez, subliniind însă un aspect important: că aceste acţiuni nimicesc posibilitatea unirii ortodocşilor cu Biserica Romano-Catolică. Singurii care s-au abţinut de la a lua o poziţie au fost episcopii romano-catolici poloni.
În septembrie 1939, în urma acţiunilor concertate ale Germaniei naziste şi Rusiei sovietice, Polonia era ocupată, cea mai mare parte a teritoriilor cu populaţie ortodoxă trecând sub control sovietic, care au început imediat acţiunile cu caracter antireligios, care deja în restul teritoriului sovietic atinseseră apogeul. Rămas la Varşovia, sub ocupaţie germană, mitropolitul Dionisie a fost forţat în noiembrie 1939 să se retragă din scaun, jurisdicţia ortodocşilor din cuprinsul celui de-al Treilea Reich fiind atribuită de autorităţile germane mitropolitului Serafim Lade, rezident la Berlin, membru al Sinodului Rus din Străinătate.
În vara anului 1941 începe campania germană împotriva URSS. După cum se ştie, germanii pătrund adânc în teritoriul sovietic, cu intenţia de a schimba radical situaţia geopolitică şi realităţile etno-religioase. În cadrul acestei politici, un rol important urma să-l aibă mitropolitul Serafim, care trebuia să-i stimuleze pe credincioşii ortodocşi, loviţi de politica ateistă, să lupte de partea germanilor.
În paralel, o serie de episcopi ortodocşi, din fostele teritorii poloneze şi din cele mai vechi sovietice cu populaţie nerusă, s-au rupt de Patriarhia moscovită şi au căutat să intre în dialog cu germanii, pentru a crea structuri eclesiastice ortodoxe dedicate ucrainenilor, bieloruşilor, estonilor ortodocşi sau altor popoare. Astfel, pe 15 februarie 1942, vicarul Eparhiei Volâniei, Polikarp Sikorsky, episcop al Vladimiro-Volânskului, s-a declarat pe sine cap al Bisericii autocefale în aceste regiuni ale Ucrainei. Arhiepiscopul Moghilevului şi al Mstislavului, Filofteu, a convocat în perioada 30 august - 2 septembrie 1942 un sinod la Minsk, care a proclamat autocefalia Bisericii Bieloruse şi a adresat o telegramă de salut lui Adolf Hitler, în care i se mulţumea pentru "eliberarea Bielorusiei de sub călcâiul bolşevicilor fără Dumnezeu". Tot în august 1942, mitropolitul Serghie Voskresenski al Lituaniei, vicarul Iacov, arhiepiscopul Elganului, Pavel, episcopul Narvei, şi Daniil de Kovno se apropiau la rândul lor de autorităţile germane.
În pofida acestor apropieri, germanii i-au tratat în bloc pe slavii de est drept oameni de mâna a doua, cărora li se făcea "onoarea" să devină sclavi ai rasei superioare în noua ordine ce urma să se instaureze după război. Înfrângerea de la Stalingrad i-a forţat pe germani să ia în consideraţie ajutorul oferit de ucraineni şi alte popoare din estul Europei. În 1943 era înfiinţată celebra divizie SS Galiţia, formată în cea mai mare parte din greco-catolici ruteni, apoi soldaţii ruşi din prizonierat au fost grupaţi într-o armată sub conducerea generalului Vlasov. Tot acum se intensifică pe plan religios dialogul între reprezentanţi ai Bisericii Greco-Catolice şi grupuri disidente de Moscova în chestiunea unirii ortodocşilor cu Roma, existând convingerea că astfel s-ar fi creat o frontieră spirituală care ar fi împiedicat expansiunea comunismului, care se folosea de ortodoxie.
În anii comunismului…
Ocuparea Europei de Est de către armatele sovietice schimbă radical situaţia religioasă a ortodocşilor din Polonia interbelică. Pacea încheiată la Paris în 1947 consfinţea intrarea majorităţii teritoriilor cu populaţie nepoloneză ale Poloniei interbelice în cadrele Uniunii Sovietice. Pentru a consolida graniţa de vest, Stalin va face invers decât au făcut liderii poloni şi nazişti, desfiinţând Biserica Greco-Catolică ucraineană, iar pe ortodocşi supunându-i autorităţii Patriarhiei Moscovei, măsura vizând "liniştirea" naţionalismelor ucrainean şi bielorus.
Ca urmare, în Polonia numărul ortodocşilor scade dramatic, destinul lor depinzând de interesele geopolitice sovietice, privind amintita securizare a graniţei de vest. Greco-catolicii ucraineni rămaşi în Polonia vor fi colonizaţi în noile teritorii polone primite de la Germania, ei fiind rupţi astfel de contactul direct cu ucrainenii din URSS. Ucrainenii ortodocşi, laolaltă cu ceilalţi ortodocşi din Polonia (bieloruşi, polonezi, lituanieni etc.), vor fi incluşi într-o Biserică autocefală Ortodoxă a Poloniei. Cum graniţele polono-sovietice erau acum bine stabilite, pentru Moscova era limpede că pentru ortodocşii rămaşi pe teritoriul polon trebuia creată o asemenea structură.
Cum autocefalia dată în 1924 de Patriarhia Ecumenică nu fusese recunoscută, episcopii ortodocşi din Polonia au trebuit să facă penitenţă înaintea patriarhului moscovit, care, la 22 iunie 1948, a recunoscut existenţa unei Biserici autocefale Ortodoxe polone, după ce timp de câteva luni s-a pus problema intrării ortodocşilor din Polonia sub jurisdicţia directă a Moscovei. Cum lui Dionisie nu i s-a mai permis să revină la conducerea Sinodului ortodox polon, treburile Bisericii au fost girate pentru o lungă perioadă de arhiepiscopul Timotheus Shretter, ajutat de un "Collegium" interimar. Dionisie a intrat într-un lung con de umbră, până la decesul său din 1960, în pofida faptului că unele Biserici Ortodoxe au continuat să-l considere capul legiuit al Ortodoxiei polone.
În toată această perioadă, ortodocşii poloni au fost obiectul diverselor jocuri ale comuniştilor poloni sau sovietici, singurul lucru în beneficiul lor fiind cedarea de către autorităţile comuniste de la Varşovia a fostei Biserici Greco-Catolice, în condiţiile mutării credinciosului acestui cult în vestul Poloniei, fapt care va genera după 1990 ample dispute patrimoniale.
Cum existau neînţelegeri privitoare la cine să fie în fruntea Bisericii Ortodoxe din Polonia, la 19 aprilie 1951, Sinodul polon adresa o scrisoare Sinodului de la Moscova, cerându-i acestuia un conducător pentru Ortodoxia poloneză. Urmare a acestei cereri, la 8 iulie 1951, arhiepiscopul Macarie de Liov şi Ternopol era întronizat ca "mitropolit al Varşoviei şi a toată Polonia". În contextul presiunilor comuniste şi al situaţiei complexe din punct de vedere etnic şi religios în care a trebuit să-şi desfăşoare noul mitropolit misiunea, acesta a reuşit să recreeze o structură instituţională stabilă a Ortodoxiei poloneze, să înfiinţeze instituţii de învăţământ religios, să publice, în măsura posibilului, cărţi de cult şi să publice periodice cu caracter religios.
După moartea mitropolitului Macarie (1959), a urmat o perioadă de interimat. Arhiepiscopul Timotheos a fost mai întâi locţiitor, apoi titular între 1961 şi 1962. După decesul acestuia a urmat o perioadă în care locum tenens a fost episcopul Jerzy, titular devenind în 1965 Ştefan Rudyk, care a murit în 1969. În locul acestuia a fost înscăunat în 1970 mitropolitul Bazil (Vasile), care a condus destinele Ortodoxiei poloneze până în anul 1998.
Pentru Ortodoxia din Polonia, minoritară şi din punct de vedere confesional, şi din punct de vedere etnic, aflată la mijloc între autorităţile comuniste, puternica Biserică Romano-Catolică şi naţionalismul polon, anii '70-'80 au fost unii de încercări. Cu toate acestea, mitropolitul Bazil a ştiut să menţină un echilibru care a asigurat Ortodoxiei din Polonia o dezvoltare stabilă. Astfel, în 1989, numărul credincioşilor ortodocşi în Polonia era estimat la aproape un milion, împărţiţi în 345 de parohii, cu un număr în creştere de preoţi, publicaţii şi şcoli, fapt care s-a accelerat după căderea comunismului.
… şi după
Totuşi, în anii '90, situaţia Ortodoxiei în Polonia nu a fost prea bună, din cauza unor nostalgii interbelice ale autorităţilor polone, pe care le dorea actualizate. Astfel, prin legile de reglementare a vieţii religioase, Bisericii Romano-Catolice i se sublinia rolul extrem de important în viaţa naţională, în timp ce Bisericile Ortodoxă şi Greco-Catolică erau învrăjbite din cauza disputelor patrimoniale. Bisericile ortodoxe confiscate în perioada interbelică au rămas ale romano-catolicilor, greco-catolicii cereau fostele lor biserici intrate în patrimoniul ortodox. Aceste frământări, care aveau şi un substrat etnic, au început să se rezolve, iar Ortodoxia polonă să fie considerată la rându-i parte a tezaurului spiritual naţional al Poloniei.