Biserica era în casa lor

Astăzi sunt cinstiți Sfinții Apostoli Acvila și soția sa, Priscila. Înainte de titlurile de apostoli, ei au constituit una dintre familiile creștine importante ale Bisericii primare, ctitoră de comunități sfinte și în jurul căreia creștinii se adunau la rugăciune, la ascultarea Evangheliei și, cel mai important, la frângerea pâinii, simbolizând, înainte de vreme, adevărul afirmației patristice că familia este „Biserica de acasă”. În cazul lor, Biserica a fost chiar în casa lor.

Sfinții Apostoli Acvila și Priscila sunt pomeniți în Sfânta Scriptură, în special în Faptele Apostolilor și în Epistola către Romani. Lor, Sfântul Apostol Pavel le adresează un salut epistolar: „Îmbrăţişaţi pe Priscila şi Acvila, împreună-lucrători cu mine în Hristos Iisus, care şi-au pus grumazul lor pentru viaţa mea şi cărora nu numai eu le mulţumesc, ci şi toate Bisericile dintre neamuri, și Biserica din casa lor” (Romani 16, 3-5).

Domus ecclesiae

Sfinții Acvila și Priscila erau originari din Roma, care în secolul I avea o importantă comunitate de creștini. Ei locuiau în cartierul evreiesc de pe malul râului Tibru și aveau ca meserie de bază confec­țio­narea de corturi. Nu se știe dacă la Roma practicau numai această meserie sau mai lucrau și altceva, dar cel mai probabil realizau corturi din piei de animale și țesături, pe care le vindeau. Situația lor materială era bună, astfel încât își permiteau o casă destul de încăpătoare, unde creștinii se reuneau dese ori. Ei au constituit ceea ce în istorie a rămas ca domus ecclesiae, casa adunării sau casa Bisericii, adică una dintre acele case particulare unde membrii Bisericii primare se adunau pentru a se ruga, a asculta Evanghelia și a săvârși Sfânta Euharistie.

Alungați din Roma de împăratul Claudiu

Cei doi soți sunt pomeniți în Faptele Apostolilor la capitolul 18 (vv. 1-3). Se întâlnesc cu Pavel la Corint, în contextul celei de-a doua călătorii misionare (anii 50-52). Ei au venit în orașul grecesc de la Roma. Plecarea lor din capitala Imperiului Roman are legătură directă cu decretul împăratului Claudiu, care, în jurul anului 49, a expulzat toți evreii din Roma. Suetoniu ne spune că împăratul Claudiu a expulzat evreii din Roma din cauza unor tulburări făcute de evreii care îl urmau pe un anume „Chrestus”. Sinaxarul constantinopolitan, care îi numește apostoli și martiri pe Acvila și Priscila, precizează că au fost botezați de Sfântul Apostol Pavel la Corint, dar în Sfânta Scriptură nu este evident acest lucru. Cel mai probabil, ei au fost convertiți la Roma de primii evrei care au devenit membri ai Bisericii la Cincizecimea de la Ierusalim (Fapte cap. 2), apoi s-au întors la locurile lor și au devenit misionari. Fericitul Ieronim (în De viris illustribus) spune că Petru a ajuns la Roma în al doilea an al domniei împăratului Claudiu, adică în anul 42. Această informație ne arată că cei doi probabil l-au ­cunoscut pe Sfântul Petru și au auzit predica acestuia.

Corintul, a doua casă

Părăsind Roma, sfinții și-au pierdut casa și averea fixă, relațiile de muncă și prieteniile, dar nu și posibilitatea de a-și practica meseria. Au luat-o de la capăt în Corint, un oraș care avea o mare comunitate evreiască. Aici își puteau practica meseria de făuritori de corturi, pentru că, fiind un nod comercial, în Corint se vindeau piei din care se confecționau corturile. În Corint, Apostolul Pavel locuiește la ei și lucrează împreună cu ei, câștigându-și existența din lucrul mâinilor, pentru că și el avea aceeași meserie la bază. Casa lor din Corint devine un loc de rugăciune și slujire. Apostolul neamurilor stă la ei un an și jumătate, dar sunt nevoiți să plece din cauza persecuției. Acvila și Priscila merg în Efes împreună cu Pavel, în Asia Mică, lăsând în Corint o Biserică tânără. În Efes, devin apropiați ai Apostolului Timotei (2 Timotei 4, 19), un ucenic al Marelui Pavel și misionar la rândul său.

Întâlnirea cu Apollo la Efes

În Asia Mică duc aceeași viață firească. Sprijină cum pot Biserica prin oferirea casei lor ca loc de adunare. Își câștigă existența în continuare prin confecționarea de corturi, dar devin implicați mai mult și în lucrarea de evanghelizare, arătând o bună cunoaștere a învățăturii Bisericii. Acest lucru reiese din episodul de la Faptele Apostolilor, cap. 18, 24-26. Pe când erau în Efes, a ajuns acolo un anume Apollo, iudeu alexandrin, „bărbat iscusit la cuvânt, puternic fiind în Scripturi”. Acesta era „învățat în calea Domnului” și avea râvnă misionară, „arzând cu duhul”, vorbind iudeilor în sinagogă despre Iisus Hristos. Numai că învățătura lui Apollo nu era deplină și corectă. El cunoștea numai botezul lui Ioan, deci nu primise Botezul „din apă și din Duh” al Bisericii. Acvila și Priscila apreciază râvna acestui misionar și devin învățătorii lui. Ei îl inițiază în tainele învățăturii Bisericii: „Auzin­du-l, Priscila şi Acvila l-au luat cu ei şi i-au arătat mai cu de-amănuntul calea lui Dumnezeu” (v. 26). Acest episod ne ara­tă că cei doi sfinți nu sunt numai sprijinitori din umbră ai apostolilor și misionarilor, ci ei înșiși sunt învățători ai Bisericii și evanghelizatori.

Au arătat multă cugetare iubitoare față de sfinți

Familia este din nou provocată în Efes de împrejurări grele (Fapte, cap. 19). Tulburările argintarului Dimitrie, care își vedea meseria de făuritor de statui-temple pentru zeița Artemisa amenințată de creșterea numărului creștinilor, probabil că i-au determinat pe Acvila și Priscila să plece din nou la Roma. De la Roma se întorc, după o scurtă perioadă, din nou la Efes, așa cum reiese de la 1 Timotei 4, 19. Sinaxarul Bisericii reține că Sfântul Apostol Acvila, propovăduind pe Hristos în Asia, în Ahaia și în Eracleea, a adus la mântuire o mulțime mare de oameni. În cele din urmă, a suferit moarte martirică, dar nu se știe anul sau în timpul cărei persecuții a murit. Dincolo de lucrarea lor evanghelizatoare, Sfinții Acvila și Priscila sunt o familie discretă, slujind după puterile lor Biserica, în condiții firești. Și-au pus meseria lor, casa și grumajii lor, cum spune Apostolul Pavel, la dispoziția Bisericii, și primele comunități și chiar Apostolii și marii misionari au găsit le ei adăpostire și sprijin.

Despre această familie, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Nu avea Priscila paturi argintate, dar avea întreaga înțelepciune. Nu avea așternuturi, dar avea o voință iubitoare de străini și blândă. Nu avea colonade aurite, dar avea frumusețe preastrălucitoare în suflet. Nu avea ziduri de marmură, nici podea împodobită cu mozaicuri, ci era ea însăși templu al Duhului. Pe aceste lucruri le-a lăudat Pavel, pe acestea le-a dorit. Pentru aceea a și rămas doi ani în casa lor și nu a plecat. Pentru aceea îi pomenea pururea și le-a alcătuit mare și minunată laudă, nu ca să-i slăvească pe ei, ci ca pe ceilalți să-i aducă către aceeași râvnire; și a crezut de cuviință să-i fericească nu pe cei bogați, nici pe cei ce stăpânesc în orașe, ci pe cei iubitori de străini, pe cei milostivi, pe cei iubitori de oameni, pe cei care au arătat multă cugetare iubitoare față de sfinți”.