Ortodoxie şi identitate românească în Transilvania
Ortodoxia se confundă cu identitatea românească. Cel puţin în Transilvania... Aceasta este convingerea Înaltpreasfinţitului Arhiepiscop Ioan al Episcopiei Covasnei şi Harghitei. Pentru ierarhul de la curbura Carpaţilor credinţa ortodoxă a fost singura care a menţinut coeziunea populaţiei româneşti în aceste părţi ale ţării.
Înaltpreasfinţite Părinte Arhiepiscop Ioan, de cele mai multe ori auzim, fie în biserică, fie la şcoală, acolo ce e drept mai puţin, că trebuie să ne păstrăm identitatea şi demnitatea. Există vreo legătură între românism şi ortodoxie?
Cred că în spaţiul nostru transilvan iese cu totul bine în relief şi a marcat viaţa şi cultura din Transilvania elementul acesta creştin de sorginte ortodoxă. În Transilvania, a fi ortodox este identic cu a fi român. Aşa şi-au păstrat înaintaşii noştri identitatea lor naţională sub aura aceasta ortodoxă. Român ortodox! Sau, dacă spuneai în Transilvania ortodox, se ştia că este automat român, având în vedere celelalte confesiuni cu care trăim aici. Aş putea spune că ortodoxia a marcat atât de puternic conştiinţa românilor, încât, cel puţin în părţile acestea, ale Covasnei şi Harghitei, a fost un scut de apărare al identităţii noastre.
Până astăzi vedem că în localităţile unde s-au păstrat biserici şi au fost preoţi neîntrerupt în decursul timpului, acolo s-au păstrat şi credinţa şi graiul nostru românesc. Acolo unde, din cauza vitregiilor vremurilor, preoţii au fost alungaţi, nu mai avem, astăzi, nici grai, nici limbă românească. Avem şi astăzi localităţi unde credincioşii noştri români ortodocşi şi-au pierdut limba, şi-au pierdut graiul - nu mai grăiesc între ei în limba mamei, ci grăiesc într-o limbă străină. Dar ei vorbesc cu Dumnezeu în limba română. Adică, în Biserică, cultul este în limba română, aşa că Hristos, prin Evanghelia Sa, vorbeşte şi acestor comunităţi tot în limba română. Se roagă în limba română! Iată, deci, ce a însemnat ortodoxia, ce a însemnat credinţa noastră, păstrată în decursul timpului, nu numai pentru relaţia interumană, în comunitatea de aceeaşi limbă. Chiar dacă acolo comunicarea între oameni s-a făcut într-o limbă străină, totuşi, ei şi astăzi sunt români şi vor rămâne cât vor trăi pe acest pământ. Mi-au spus că ei, chiar dacă vorbesc cu vecinii într-o limbă străină, cu Dumnezeu, cu Maica Domnului şi cu sfinţii vorbesc numai în limba şi graiul românesc.
Mă gândesc, apoi, că, dacă în aceste mici comunităţi, iată cât este amprenta şi cum se poate vedea ce a însemnat păstrarea credinţei noastre ortodoxe, la nivel naţional ce s-ar fi întâmplat dacă noi nu ne-am fi rugat în biserică în graiul nostru românesc, în forma, în confesiunea aceasta a noastră ortodoxă? Ce am fi noi astăzi? Pentru că, dacă un popor nu are câteva valori importante de care să se ţină şi pe care să-şi clădească viaţa, acel popor dispare, alunecă. Şi avem, din nefericire, atâtea exemple pe planetă când unele popoare şi-au pierdut credinţa şi, în mod firesc, a urmat pierderea identităţii naţionale şi nu mai putem vorbi de o naţiune, de un popor unit în jurul unor concepte şi valori fundamentale, ci vorbim de un amalgam, de o unire a mai multor culturi, care nu mai dă identitatea aceea profundă care a fost înainte.
„Sabia n-a tăiat doar braţul românului, ci i-a tăiat şi limba, i-a tăiat şi graiul“
Judeţele Covasna şi Harghita sunt în acest pericol?
În mod cert, timp de o mie de ani, cea mai frământată istorie din Transilvania a fost aici, în arcul carpatic, în arcul de sud-est al Transilvaniei, unde cei care au venit după noi au fost mai puternici şi sabia n-a tăiat doar braţul românului, ci iată vedem că de multe ori i-a tăiat şi limba, i-a tăiat şi graiul. Am putea să amintim de perioada din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, după Dictatul de la Viena, când mulţi români din această parte au trecut Carpaţii spre Moldova sau spre Ţara Românească, când mulţi preoţi au fost alungaţi şi numeroase biserici au rămas multă vreme pustii. Iată, eu, când am venit în această parte de ţară, am găsit biserici în care nu se mai slujise de şaizeci şi cinci de ani! S-a observat că a lipsit ceva din localitatea aceea. Acolo credincioşii vorbesc deja într-o limbă străină - şi în casă, şi cu vecinii lor ş.a.m.d. -, deci, iată de ce este nevoie să ne menţinem credinţa noastră moştenită din strămoşi.
Din nefericire, lumea ortodoxă este destul de mică. Astăzi, când vorbim de un sistem planetar de 6,5 - aproape 7 miliarde de oameni, ortodocşi suntem în jur de două sute şi ceva de milioane, deci foarte puţin; suntem după virgula miliardelor. De aceea, aici, în spaţiul acesta răsăritean s-a păstrat credinţa ortodoxă şi se poate observa că popoarele ortodoxe care au avut credinţa ortodoxă neîntreruptă au şi astăzi un pronunţat caracter de identitate naţională. În Rusia, Biserica Rusă de astăzi este foarte înfloritoare. Iată, şi ei sunt depozitarii ortodoxiei. Grecia, la fel, este inconfundabilă. Atât credinţa ortodoxă a Greciei, cât şi cultura ei sunt inconfundabile, păstrate toate în contextul acesta al credinţei care, în decursul secolelor, s-a păstrat aşa, venită după rânduielile apostolice, pentru că şi Biserica noastră, noi, ca Biserică Ortodoxă, suntem o biserică apostolică, deci avem primele semănături ale cuvântului lui Dumnezeu aruncate în spaţiul nostru românesc de un Apostol, Sfântul Andrei.
„M-a trimis Dumnezeu să caut oaia pierdută“
Cum este trăită ortodoxia în aceste comunităţi din Covasna şi Harghita?
V-aş răspunde tot printr-o întrebare. Ce părere aveţi despre un tânăr care de curând şi-a luat doctoratul în teologie, a venit la mine şi mi-a cerut o parohie din eparhia noastră; şi i-am oferit o parohie de 46 de familii? Este greu de înţeles, ca să spun aşa: un teolog vine şi slujeşte la o biserică unde are 46 de familii! Sau, am un teolog care a venit şi mi-a cerut, tot aşa, o parohie şi i-am dat o parohie care are 48 de credincioşi. Numai atât! Deci, cel cu doctorat a luat 46 de familii, iar cel care nu avea doctoratul încă avea 48 de suflete! Ei, acum eu vă întreb, fără a încerca să arunc o umbră asupra altor profesii: credeţi că un medic s-ar duce la un dispensar unde ar avea patruzeci şi ceva de familii sau patruzeci şi opt de suflete? Din nefericire, avem comunităţi de o mie, două mii de oameni şi nu au medic! Iată, preotul se duce şi pentru o turmă aşa de mică. Deci, deocamdată, zic eu, din mila lui Dumnezeu, avem studenţi, avem tineri care înţeleg rolul şi valoarea fiinţei umane. Adică, la noi, aici, în Covasna şi Harghita, oarecum viaţa preotului se aseamănă cu pilda aceea pe care a spus-o Mântuitorul că păstorul a lăsat nouăzeci şi nouă de oi şi s-a dus şi a căutat oaia cea pierdută. Aşa că şi în eparhia noastră, încă de la înfiinţare, am avut această perspectivă şi această amprentă a parabolei rostite de Hristos, că eu n-am fost trimis la o turmă cu nouăzeci şi nouă de oi, ci m-a trimis Dumnezeu să caut o singură oaie, oaia rătăcită printre străini, care sunt puţinii noştri credincioşi risipiţi pe aici, prin crestele Carpaţilor.
„Bucuria slujirii este cea care ne menţine aici“
Ce oferă Episcopia Covasnei şi Harghitei acestor oameni, mai ales românilor, care, treptat, dispar din această zonă?
În primul rând este satisfacţia aceasta a slujirii. Şi, aş repeta, raportul acesta din parabolă, că mare bucurie este în cer pentru un păcătos care se întoarce. Deci, un păstor se bucură mai mult când găseşte oaia cea pierdută şi rătăcită, decât de cele nouăzeci şi nouă. Există încă această credinţă şi bucurie. Gândiţi-vă că am găsit parohii, cum vă spuneam, în care nu s-a slujit de o jumătate de secol! Ei, câtă bucurie poate să aibă în sufletul lui acel preot care vede că a tras clopotul ce n-a mai fost tras de cincizeci, de şaizeci de ani şi vin albinele - albinele din stup n-au îngheţat, n-au murit -, şi vin, una câte una. Mă gândesc, şi pentru mine, şi pentru ei, că aceasta este o bucurie sfântă, care ne ţine aici. Pentru că altfel nu putem spune că, în toată această eparhie, din o sută de parohii, dacă sunt maximum zece parohii, care s-ar putea întreţine pe ele şi să-şi întreţină un pic şi preotul, şi cheltuielile pe care le au acolo. Restul, din mila lui Dumnezeu, cu ce putem, ne gospodărim: preoţii mai şi lucrează, deci sunt gospodari, şi mai avem ajutor de la Fondul Central Misionar, de unde mai primim un pic de mângâiere pentru preoţii pe care îi avem aici. De aceea, pe această cale aş mulţumi Sfântului Sinod, Părintelui Patriarh, bunilor credincioşi şi preoţilor din toată ţara care adună bănuţi după bănuţi şi o parte din ei ajung şi în părţile noastre pentru a mângâia şi partea aceasta de trebuinţă pentru preoţii cu parohiile foarte mici şi care trebuie sprijiniţi, pentru că, altfel, sunt şi ei oameni, cu greutăţi, cu familii, cu copii. Gândiţi-vă că sunt preoţi care îşi duc, în fiecare zi, copiii la distanţe mari la şcoală, pentru că nu în toate localităţile mai sunt şcoli în graiul nostru românesc. Şi atunci, eu caut, încet, încet, să-i apropii, în timp, de anumite zone unde ar putea şi copiii lor să aibă acces la şcoală, însă, mila lui Dumnezeu! Încearcă să-şi educe şi ei copiii, atât în spiritul credinţei, cât şi în alte profesii. Uitaţi-vă, de exemplu, am un preot care are trei copii şi toţi trei sunt la Medicină. Dacă aţi vedea mâinile tatălui lor, sunt crăpate de muncă, însă muncă cinstită. Slujeşte la altarul lui, peste săptămână munceşte în gospodărie şi, iată, are trei copii la Medicină. Şi mai sunt şi alţii. Mai am o altă familie care, tot aşa, deşi orfan (tatăl, n.red.), deja alţi doi copii la Medicină, dintr-o singură familie de preot! Aşa că încercăm să-i ajutăm. Am acordat şi acordăm mai multe burse copiilor care sunt la facultăţi, ştiind în ce situaţie se află părinţii lor, şi aşa se face că am şcolarizat până acum peste trei sute de copii. Nu toţi sunt preoţi, dar o parte dintre ei sunt. Când am venit aici, am găsit numai cinci preoţi născuţi în această zonă - restul erau veniţi din alte părţi -, iar acum, din mila lui Dumnezeu, am mai puţin de zece preoţi din altă parte şi toţi sunt din această zonă şi, până acum, nici unul nu mi-a cerut dezlegare, să spună: „Părinte, daţi-mi dezlegare să plec într-o altă eparhie“. Stau aici, cu părinţii lor, cu familiile lor şi sunt legaţi de această zonă.