Ozonul - gazul cu două feţe

În această perioadă de vacanţă, iubitorii muntelui se caţără pe înălţimi pentru a avea privilegiul de a inspira aerul încărcat cu ozon. Ozon înseamnă sănătate, spun ei; şi noi credeam la fel. Însă, de curând, am găsit un studiu foarte serios al unui cercetător danez, care mi-a cam zdruncinat convingerile.

Bazat pe câteva zeci de cercetări anterioare, efectuate în diverse ţări, Charles J. Weschler prezintă influenţa negativă pe care o are ozonul în concentraţii mai mari, din exteriorul sau interiorul clădirilor, asupra sănătăţii. Se citează, astfel, o creştere a mortalităţii cu 0,66% cauzate de concentraţia mai mare de ozon în lunile de vară (studiu efectuat în 23 de oraşe europene). Şi în China, un studiu asemănător a dat un procent de creştere a mortalităţii cauzate de ozon de 0,45%. Creşterea ozonului în mediul înconjurător este urmată de o creştere proporţională a acestuia în interiorul locuinţelor, şcolilor, spitalelor, locurilor de muncă şi a automobilelor cu efecte nocive. Există, de asemenea, informaţii, că expunerea îndelungată la ozonul din mediu poate determina apariţia astmului la bărbaţi adulţi. Aceste realităţi au determinat specialiştii în igiena mediului să caute soluţii pentru limitarea concentraţiei de ozon. Deoarece este extrem de dificil să reduci concentraţia de ozon din mediul extern, s-au imaginat în schimb tehnici pentru reducerea acesteia în interiorul clădirilor. Acestea constau, de regulă, din filtre de cărbune sau din filtre impregnate chimic, care sunt plasate în sistemele de ventilaţie ale clădirilor. Există, deja, tentative de purificare a aerului de ozon în unele şcoli, spitale sau grădiniţe din zone unde concentraţia acestui gaz este peste limitele admise. Pe de altă parte, ozonul (descoperit în 1834) a fost considerat ca un posibil medicament. De altfel, în timpul Primului Război Mondial, a fost folosit pentru terapia gangrenei, iar astăzi se utilizează pentru sterilizarea apei. Un progres remarcabil pentru utilizarea ozonului în medicină a fost marcat în 1974, când Wolff a inventat tehnica expunerii sângelui la un amestec de oxigen şi ozon. Aşa a luat naştere procedeul de autohemoterapie ozonată (03-AHT), utilizat la milioane de pacienţi. Ozonoterapia s-a dovedit a fi folositoare în infecţii acute şi cronice, bacteriene, virotice sau micotice, chiar şi în cazul tulpinilor rezistente la antibiotice. Astfel, cu această tehnică au fost tratate favorabil abcese, fisuri anale, furunculoză, osteomielită. O altă direcţie în care terapia cu ozon şi-a dovedit eficienţa este formată de bolile ischemice cronice (ateroscleroză, diabet). Cu ajutorul acestei terapii, s-a evitat, în unele cazuri, amputarea degetelor de la picioare sau a gambelor la bolnavii diabetici în ultimele stadii de boală. Un alt studiu, efectuat pe 90 de pacienţi vârstnici, care sufereau de degenerescenţa retinei, a arătat o îmbunătăţire semnificativă a acuităţii vizuale după 13-14 tratamente cu 03-AHT. Progrese semnificative au mai fost raportate în tratamentul herniei de disc şi osteoartritelor, după injecţiile în interiorul discului vertebral sau în jurul ganglionilor nervoşi. Ca urmare a acestui tratament dispare durerea şi inflamaţia şi se îmbunătăţeşte capacitatea de mişcare. Din rândurile de mai sus se poate observa clar că, în cantităţi mici şi corect administrat, ozonul poate fi un agent terapeutic util (inclusiv şi pentru tratarea cariilor dentare), pe când în concentraţii mari în aerul respirat devine generator de maladii. Pe de altă parte, dincolo de toxicitatea ozonului atmosferic, apare şi posibilitatea ca tratamentele cu ozon să fie folosite incorect de către „pseudomedici“. Din această cauză, în unele state din America şi din Europa, această terapie este privită cu scepticism şi supusă unor reglementări stricte.