Păcatul eutanasiază bucuria

Curăţia inimii atrage după sine bucurie. Suntem uneori trişti pentru că încă este în noi puterea corozivă a păcatului. Bucuriile adevărate sunt cele pe care nu le meriţi, deci nu ai cum să le "comanzi". Te surprind întotdeauna, te iau prin învăluire şi simţi o totală nevrednicie, care umple sufletul tău. Sunt o înviere a sufletului, care se nevoieşte să fie curat şi plin de credinţa Duhului. Un interviu cu PS Ignatie Mureşanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Spaniei şi Portugaliei. Cum putem fi bucuroşi ştiind că nu ne putem impune sau comanda această stare? Cine şi când aduce bucurie în sufletul nostru? Hristos este bucuria absolută, nouă şi veşnică. Tot ceea ce El a făcut pentru noi poartă pecetea şi puterea bucuriei. Oare ceea ce facem noi pentru El poartă aceeaşi pecete a bucuriei? Tare mă tem că nu. Bucuriile pe care ni le dă Hristos sunt nejefuite, adică nimeni nu ţi le poate fura niciodată, doar păcatul, al cărui agent este propria noastră voinţă. E posibil să fim socotiţi poate prea "apofatici" atunci când vorbim de bucuria pe care ne-o dă Hristos. Asta pentru că suntem invadaţi de bucuriile "foarte palpabile" ale acestei vieţi, pe care le-aş numi bucuriile posesiei. Acestea din urmă, în deplin contrast cu bucuria Domnului, sunt efemere şi, prin urmare, mor foarte repede. Nu au gustul veşniciei, pentru că sunt născute din dorinţa de a poseda ceva, din răsturnarea unei ierarhii valorice: gadgetul de ultimă generaţie, maşina de ultimă marcă, cartea recent scrisă, competiţia glorios câştigată etc. devin realităţi care îţi înşfacă teribil inima şi o subjugă lumii acesteia finite, cu orizonturi strâmte, nelăsându-te să te înalţi în lumea bucuriilor veşnice. Când ai bucuria lui Hristos, ai vedere, ai simţire şi pentru bucuriile pe care El le-a aşezat în acest univers, nu numai pentru cele tainice, lăuntrice. În acest sens, Ernest Bernea ne pune la îndemână un text simplu, dar grăitor pentru tema noastră: "Un copil de trei ani îşi cheamă insistent mama să-i arate spectrul produs într-un pahar cu apă prin razele solare ce-l străbăteau; copilul se miră de acest spectacol, se miră şi se întreabă ce este. Ea se miră pentru că copilul se miră de o floare, se miră de un curcubeu, de mişcarea unui pârâu ce-şi duce apa la vale, se miră de o gâză şi de tot ceea ce noi am uitat de mult, că sunt frumuseţi şi taine ale universului mare sau mic. Viaţa uzează, banalizează şi închide deseori miracolul lumii noastre". Prin urmare, bucuriile veşnice se nasc întotdeauna din jertfă şi viaţă curată. Vorbeşte lui Hristos despre problemele tale Care ar fi remediul împotriva tristeţii, singurătăţii, lipsei de sens? Este cazul unor persoane care trăiesc aceste stări, deşi frecventează biserica. Tristeţea, singurătatea? Aceste maladii ale vieţii noastre! Răspunsul la această frământare l-am găsit într-un text sfâşietor de adevărat al unui nevoitor din Sfântul Munte. Textul acesta este, dacă vreţi, ca o lampă de control pentru propria tristeţe şi singurătate: "Când iubeşti pe cineva, îl simţi viu înaintea ta. Singurătate simte numai cel care nu iubeşte, iar singurătatea se face şi mai mare atunci când vreau să fiu iubit de ceilalţi. Oricare om, fie împărat, fie cerşetor, veţi vedea că, de îndată ce vrea să-l iubească alţii, va simţi singurătate" (arhim. Emilianos Simonopetritul). Deriva în care ne putem situa este indiciul că în noi nu este dragoste, putere de a ne "inspecta" pe noi înşine, de a depista care sunt motivele declanşării tristeţii, a singurătăţii şi a lipsei de sens, care înseamnă să ai luminile sufletului stinse. Eu cred că se impune la modul imperios să avem puterea de a vorbi despre propriile noastre singurătăţi sau tristeţi cu Hristos, Care este bucuria şi dragostea veşnică. Şi să-I spunem aşa: "Doamne, acesta sunt eu. Aceasta este singurătatea şi aceasta tristeţea mea. Ajută-mă să le înţeleg noima, ca în felul acesta să recapăt sensul vieţii". Numai în momentul în care ştim care este noima singurătăţii şi a tristeţii, mijeşte în noi sensul de viaţă, ne trezim cu busola în mâini. "Păzeşte-te de părerea de sine în timpul schimbărilor bune" Cum reuşeşte cineva să nu cadă în iubirea de sine şi în trufie făcând o pasiune nestăpânită pentru bogăţia sa spirituală, intelectuală, cu care a fost înzestrat de altfel de Dumnezeu? Trebuie să avem foarte mult discernământ. Există două direcţii. O primă direcţie: ne adâncim într-o inautentică smerenie, clamând tot timpul că suntem păcătoşi, când de fapt în abisul inimii noastre suntem foarte conştienţi de "briliantele calităţi", pe care Dumnezeu ni le-a dăruit ca în acest fel să-l "siluim" spiritual pe cel de lângă noi să le scoată la rampă, în văzul tuturor, hrănindu-ne, astfel, "smerenia-mândră" din noi. O a doua direcţie este cea a smereniei adânci. Nu sunt de acord cu expresia "smerenie autentică". Smerenia nu poate fi decât autentică, cel mult "inautentică", dar nu mai este smerenie, ci mândrie. Smerenia adâncă poate fi "citită" în felul următor: ai conştiinţa faptului că Dumnezeu ţi-a dăruit ceva, un talent, un talant - ca să grăim mai evanghelic -, însă, în acelaşi timp, eşti pătruns şi de conştiinţa faptului că oricând acest talant îl poţi pierde, poate dispărea din viaţa ta, pentru că nu tu ţi l-ai dăruit. Te găseşti într-o eroare fatală, crezând că eşti "patronul" talanţilor tăi. Eşti doar un custode al lor: îi asimilezi, îi amplifici, îi trăieşti, îi răspândeşti în toată viaţa ta, simţind că e lucrarea harului. Având această certitudine, simţi dintr-odată că trebuie să trăieşti în sinergie, exprimată în adevărul: "da, talantul mi-a fost dăruit mie şi, prin urmare, este darul cuiva, l-am primit de la Cineva". E esenţial să păstrez perpetuu conştiinţa că l-am primit de la Cineva. Atunci, în suflet voi trăi o stare de smerenie, de realism. Dumnezeu nu ne cere să nu ne vedem talanţii. Nu ai cum să-ţi sporeşti un talant dacă nu l-ai depistat că este în tine. Dacă îţi bagi capul ca struţul în nisip şi spui "nu ştiu ce talant am", este un mare păcat. Dumnezeu ne invită să ne descoperim talanţii pe care-i avem, să fim conştienţi de darurile primite şi să le sporim, să le înmulţim. Totuşi, atunci când descoperi talantul din tine, s-ar putea să-ţi dea târcoale trufia. Însă în clipa aceea deja ai pierdut din intensitatea, forţa interioară a talantului. Simţi că devine fragil, intră într-o stare de "inaniţie" cumplită. Aproape că-l pierzi, că nu te mai locuieşte. Soluţia în atari situaţii este cea a Sfântului Isaac Sirul: "Păzeşte-te de părerea de sine în timpul schimbărilor bune". Avem o percepţie de cinema asupra morţii Nu credeţi că e nepotrivit, mai ales tinerilor, să se predice că permanent trebuie să avem gândul la moarte? Poate fi descurajant, mai ales pentru cineva care vine pentru prima oară în biserică. E foarte delicat şi complex acest îndemn patristic. Evident, un tânăr sau un adolescent nu se gândeşte atât de acut la moarte, precum o face cel care se află deja în a doua parte a vieţii sale. Însă cred că nu este deloc nepo-trivit să le vorbim tinerilor de un adevăr: oricât de mult ar fi în culmea vieţii, în ascendentul ei, totuşi va urma şi o descendenţă, o coborâre înspre moarte, care pentru a fi înţeleasă, aşa cum Biserica o propovăduieşte, e nevoie să fie transfigurată semantic/existenţial pentru orice minte. A trăi cu gândul la moarte e totuna cu a te lăsa infuzat de realitatea efemerităţii acestei vieţi, cu intenţia precisă a descoperirii savoarei veşniciei, pentru care Dumnezeu ne-a creat. E nevoie de o decelare dreaptă a acestui precept ascetic: moartea este o realitate iminentă, în faţa căreia, negreşit, toţi capitulăm; este vital să-i descoperim sensul, să o descărnăm de imaginea sumbră, pe care a căpătat-o, ca urmare a unei trăiri înnegurate: ne e frică de moarte, fiind invadaţi şi de multă legendă, de poveste (moartea vine cu secera, cu coasa, îmbrăcată în negru); este o percepţie de cinema asupra morţii. Semnificaţia ei e într-altă parte: moartea este anticamera învierii (întru osândă sau bucurie), este poteca spre lumina comuniunii veşnice cu Dumnezeu, o descoperire a unei vieţi mult mai profunde decât cea pe care o trăim noi acum: viaţa veşnică şi deplină cu Hristos. Părintele Rafail Noica are o comparaţie foarte sugestivă vizavi de existenţa noastră pe pământ, asemănând-o cu o perioadă de gestaţie, de pregătire pentru viaţa de dincolo. Pentru a ajunge acolo, e nevoie să trecem prin moarte. Prin urmare, moartea ne face un mare bine, mijlocindu-ne întâlnirea cu Hristos. Când descoperi această dimensiune transfiguratoare a morţii, simţi că nu mai ai "papile gustative" pentru păcat. Gândul la moarte devine stavilă pentru păcat, gândindu-te că vrei să te întâlneşti cu Domnul, nu cu neiubirea din iad.