Pagini prețioase despre Mănăstirea Stavropoleos, cronică de la începutul mileniului al III-lea

Pentru cititorii avizați, dar și pentru neofiţii slovelor, lucrarea intitulată Stavropoleos. Istorie, patrimoniu, viață monahală. 1724-1920, apărută la Editura Cuvântul Vieții a Arhiepiscopiei Bucureștilor (2026), izvodită prin osteneala cuvioasei monahii Atanasia Văetiși (istoric de artă și cadru didactic universitar), se arată a fi nu doar o carte, ci o comoară prețioasă, invitație de taină la memorie și recunoștință.

Poftirea cărturărească a înțeleptei autoare este adresată către o incursiune luminoasă în istoria monahismului, în lumea artei sacre, în adâncul documentelor și în frumusețea imaginilor de arhivă. Paginile cărții nu se deschid doar spre informare, ci și spre contemplație, nu doar spre trecut, ci și spre memoria perpetuă a unui așezământ care, asemenea unei candele neadormite, arde prin veacuri.

Cel care va avea răgazul și bucuria de a cerceta un astfel de opus va înțelege că Mănăstirea Stavropoleos a avut o istorie zbuciumată, cu episoade de glorie și strălucire, cu timpuri de adâncă trăire duhovnicească, dar și cu umbre și ceasuri de încercare.

A fost biserică grecească, purtând în sine mireasma unei tradiții care lega cetatea Bucureştilor de lumea răsăriteană a Ortodoxiei. A avut alături o casă de oaspeți, pentru a folosi cuvintele Evangheliei, sau, într-un limbaj apropiat epocii, un han, unde drumurile oamenilor și bunăvoința monahilor se întâlneau.

A avut chilii, odoare, a avut lucruri de preț așezate pe pereții sfântului lăcaș și ascunse în comori liturgice, frumuseți concentrate, tăcute și adânci, care dau mărturie despre un adevăr totodată poetic și duhovnicesc, că în cele mici se poate ascunde măreția (Posibilă și-n mic e măreția…), iar în discreția unui obiect smerit pot locui fărâme din strălucirea lumii întregi.

Cititorul va mai descoperi pagini inedite din istoria acestui loc, inclusiv despre perioadele când viața liturgică a încetat, ca și cum respirația rugăciunii s-ar fi stins pentru o vreme, spre a renaște mai târziu cu și mai multă putere.

A funcționat ca mănăstire, dar și ca parohie, purtând în această alternanță nu semnul fragilității, ci al unei uimitoare rezistențe. A fost prețuită de unii pentru frumusețea arhitecturii sale, poate trecută cu vederea de alții, dar niciodată lipsită de noblețea unei prezențe care impune prin discreție.

Dacă cineva privește cu luare aminte imaginile din carte, mai ales cele din veacul al XIX-lea, datorate unor fotografi celebri, ar putea crede, la o primă vedere, că biserica despre care vorbim este reprodusă greșit, fiindcă nu avea turn, așa cum o arată gravurile din anii 1860 sau cele de la sfârșitul aceluiași secol, din anul 1890.

Tocmai aceste variații ale reproducerilor fotografice, diferențele de reprezentare între epoci istorice, sporesc farmecul cercetării, căci ele nu nasc confuzie, ci deschid întrebări, luminează etape, vorbesc despre prefaceri, restaurări, intervenții în timp asupra formei dintâi a bisericii, despre felul în care memoria vizuală păstrează uneori mai mult decât cronica scrisă.

Imagini de la sfârșitul secolului al XIX-lea ne arată o altă ținută a acestui așezământ, semn că pe chipul zidurilor, la fel ca pe chipul istoriei, s-au așezat diferite transformări. Iar Carol Pop de Szathmári, într-o acuarelă din 1887, ori Amedeo Preziosi, pe la 1868-1869, ne-o înfățișează ca pe un adevărat chivot, scăldat în nuanțe plăcute de culoare, cu o noblețe a luminii care pare să atingă nu doar piatra, ci și sufletul privitorului. În aceste reprezentări, Stavropoleos nu mai este doar monument, ci pare o miniatură a Ierusalimului lăuntric, o grădină de piatră și rugăciune, un sanctuar înveșmântat în mantie aurie.

Multe dintre aceste imagini, descoperite recent, publicate și republicate cu atenție, migală și dragoste de către un cunoscător, în persoana monahiei Atanasia Văetiși, sporesc valoarea lucrării și îi dau aerul unei restituiri necesare.

Cartea arată și frumusețile artei, ale picturii și ale unor obiecte de cult, care nu sunt simple piese muzeale, ci martori tăcuți ai unei vieți liturgice neîntrerupte, dar și a unei iubiri pentru frumosul autentic.

Un superb relicvariu, deși de mici dimensiuni, datând de la 1720, vorbește iarăși, prin noblețea lui smerită, despre mesajul pe care îl lasă iubitorilor de artă, istoricilor, pelerinilor și tuturor celor sensibili la frumusețea care poartă veșmânt de har. În miniatura lui prețioasă pare concentrată o întreagă teologie a materiei transfigurate, a metalului devenit rugăciune, a argintului lucrat de mâna omului și oferit lui Dumnezeu.

Iar pictura restaurată, așezată în comparație cu cea veche, care altădată nici nu putea fi descifrată, ne descoperă aspecte privitoare la cunoscuta biserică mănăstirească din cetatea Bucureștilor. Din această punere față către față între ceea ce fusese umbrit și ceea ce a fost readus la lumină, se ivește însăși parabola memoriei: ceea ce părea pierdut renaște, ceea ce era acoperit se descoperă, iar frumusețea, răbdător curățită de negura vremii, strălucește din nou. Veșmântul fiului risipitor, după cum vorbește Evanghelia, s-a preschimbat, împreună cu bucuria Părintelui cel Bun…

Cartea Stavropoleos. Istorie, patrimoniu, viață monahală. 1724-1920 nu oferă doar date, imagini și interpretări, ci redeschide, cu finețe și noblețe, un dialog cu sufletul unui loc.

Mănăstirea Stavropoleos rămâne, prin aceste pagini, nu doar un monument cercetat, ci un chivot al memoriei, o filă de evlavie sculptată în piatră, un colț de lumină unde istoria, arta și viața monahală se întâlnesc într-o fraternă îmbrățișare. Cei care parcurg paginile cărții vor înțelege că hanul la care se face referire în această lucrare exista în veacurile al XVIII-lea și al XIX-lea și așeza, foarte probabil, Mănăstirea Stavropoleos în rândul așezămintelor primitoare de străini, al locurilor care nu ofereau doar adăpost, ci împlineau, în chip concret și luminos, cuvintele Evangheliei despre primirea celor străini.

În jurul acestui han, discret și semnificativ totodată, se poate întrezări o întreagă teologie a ospitalității, în care piatra, pridvorul și chilia deveneau limbaj al bunătății, iar mănăstirea era nu doar loc de rugăciune, ci și liman pentru călători, pentru pelerini, pentru cei aflați în trecere prin cetatea Bucureștilor.

Monahia Atanasia Văetiși mărturisește cu rigoare și noblețe că a studiat tot ceea ce i-a fost accesibil din fondurile Arhivelor Naționale Istorice Centrale din București, adică documente și dosare adunate în fonduri precum Mănăstirea Stavropoleos, Colecția Manuscrise, Ministerul Instrucțiunii și Cultelor, Logofeția pricinilor bisericești. Nu este vorba aici doar despre o cercetare metodică, ci despre o adevărată coborâre în straturile memoriei. La Arhivele Naționale a descoperit o veritabilă comoară: 32 de pachete în care este împărțit fondul de documente al Mănăstirii Stavropoleos, cuprinse în cele 730 de unități arhivistice, o densitate de mărturii care vorbește de la sine despre importanța mănăstirii, atât în perioada începuturilor, cât și mai târziu, când istoria ei a devenit mai prețuită, cercetată și așezată în conștiința culturală și bisericească.

Cu onestitate, finețe intelectuală și smerenia cercetătorului autentic, autoarea mărturisește că există încă multe alte pagini de arhivă, folosind expresia vastele arhive, atât din România, cât și din Grecia, care necesită a fi investigate. Această mărturisire nu este semnul unei lucrări incomplete, ci al cercetării deschise, care nu absolutizează concluziile, ci lasă adevărul să se descopere treptat, cu răbdare.

Maica Atanasia s-a dovedit a fi deosebit de preocupată de orice amănunt al subiectului pe care îl are în vedere, cu o atenție care nu se oprește la detaliu, ci îl luminează. Cu atât mai mult, în cazul Mănăstirii Stavropoleos, care a devenit a doua ei casă, și mai mult decât atât, o inimă vie pe care o mărturisește cu orice prilej, prin ceea ce scrie despre ea, prin ceea ce cercetează, prin ceea ce pune în lumină, dar și prin conștiința apartenenței la o asemenea obște, pe care o evocă nu formal, ci cu fidelitate lăuntrică.

Înainte de a ne prezenta parte din istoria acestei mănăstiri, autoarea aduce mulțumiri celor care înaintea ei au făcut același lucru, celor care au căutat date, celor care au cercetat documente, celor care au tradus în românește documentele grecești, din arhivele naționale ori din alte izvoare. Acest gest de recunoștință are el însuși o frumusețe aparte, întrucât ne arată că istoria nu se scrie solitar, ci în continuitate, în comuniune, aproape asemenea unei lucrări de obște.

Mulți dintre cei amintiți de maica Atanasia au deschis și au parcurs același drum pe care merge și autoarea noii cronici. Ea ne spune că drumul acesta nu se va încheia aici! Și în această afirmație se simte parcă duhul unei lucrări care nu se închide între coperte, ci continuă, asemenea unei lumini care merge din mână în mână…

Cuvintele adresate duhovnicului mănăstirii, Iustin Marchiș, maicii starețe Mihaela Luchian, despre care spune că i-a fost mereu aproape, asigurându-i liniștea de care avea nevoie pentru studiu, precum și celorlalte maici din obștea Mănăstirii Stavropoleos, alături de cunoscuți cercetători și profesori, arată limpede că astfel de lucrări se nasc într-un permanent sfat cu alții, într-un dialog fertil, într-o împreună-lucrare în care discernământul, prietenia intelectuală și susținerea discretă dau rod bogat, după cum ne spun cuvintele inspirate ale scripturilor.

Maica mărturisește că rezultatele sunt provizorii, prezentul volum fiind un început pentru noi cercetări, care vor continua. Această afirmație, onestă a cercetătorului responsabil, capătă în același timp valenţe de promisiune. Vor fi așezate în lumină alte multe pagini care reprezintă o adevărată comoară pentru istoria bisericească și pentru istoria artei, pentru rolul pe care l-a avut, la un moment dat, o mănăstire grecească în cetatea Bucureștilor. Drumul ei, se înțelege, continuă...

Poate tocmai aici se află frumusețea adâncă a acestei lucrări: nu închide un subiect, ci îl deschide; nu pretinde ultimul cuvânt, ci cheamă la continuitate; nu oferă doar concluzii, ci aprinde dorul pentru alte descoperiri, pentru alte file de arhivă, pentru alte lumini care încă așteaptă să iasă din umbra vremurilor.

Aruncând o privire asupra bibliografiei acestei lucrări, observăm nu doar o listă de surse, ci aproape o geografie a memoriei, o hartă a unor izvoare care aduc din adânc cunoașterea unui așezământ de excepție.

Se descoperă izvoare inedite din Arhiva Institutului Național al Patrimoniului, din Fondurile Comisiei Monumentelor Istorice, din Fototeca Direcției Monumentelor Istorice, din Arhiva Mănăstirii Stavropoleos, din Condica Mitropoliei, din Biblioteca Academiei Române, din Cabinetul de Stampe și din multe alte locuri unde timpul pare să fi păstrat, în tăcere, mărturii pentru cei ce știu să le caute. Au fost cercetate multe documente ale Comisiunii Monumentelor Istorice, Condica lui Constantin Mavrocordat, Donațiile Fanariote, monografii ale unor ctitorii bucureștene, toate alcătuind nu doar un aparat critic solid, ci o adevărată arhitectură a cercetării.

Reținem apoi documente din relațiile Țărilor Române cu Epirul, studiile despre hanurile bucureștene, din lucrările care au ca subiect principal Mănăstirea Stavropoleos și, mai larg, din vastele contribuții de istorie bisericească, din toate se ridică o pleiadă de nume care au luminat, fiecare în felul său, drumul cercetării. Se cuvine să-i amintim pe Virgil Cândea, Alexandru Elian, V.A. Urechia, Eudoxiu Hurmuzachi, Nicolae Iorga, Răzvan Teodorescu, Iustin Marchiș și, nu în ultimul rând, pe monahia Atanasia Văetiși, prezentă cu mai multe lucrări, inclusiv în limbi de largă circulație. În această enumerare nu este doar recunoștință, ci și conștiința unei tradiții de cercetare care se transmite asemenea unei făclii, de la o generație la alta.

Parcurgând paginile cărții și poposind în fața unor fotografii de colecție, atât din interior, chiar dacă unele dintre ele, fiind alb-negru, nu pot reda pe deplin splendoarea picturii, cât mai ales din exteriorul bisericii, înțelegem parcursul unei asemenea ctitorii, devenirea ei, rănile și frumusețea ei, tăcerile și renașterea... Aceste imagini nu ilustrează doar trecutul, ci îl fac aproape prezent. Ele ne pun înainte chipul unei istorii care trăiește.

În ceea ce privește imaginile unora dintre documentele în limba greacă, ale icoanelor vechi, ale fragmentelor de frescă, ale candelei, Evangheliei și cădelniței cu inscripții de danie, toate ne introduc într-o atmosferă de mare finețe spirituală, care nu doar informează, ci inspiră. Aici cercetarea se întâlnește cu emoția, iar erudiția cu evlavia. În prezența acestor mărturii, Mănăstirea Stavropoleos apare nu doar ca un monument, ci ca un înțelept dascăl de Liturghie și artă inspirată.

S-a spus, pe bună dreptate, că muzeul mănăstirii, fără să aibă prea multe odoare, a fost apreciat de oameni importanți veniți de departe, inclusiv șefi de stat, capete încoronate sau soții ale unor înalți demnitari, care au vizitat Bucureștii în ultimii ani. Acest fapt spune mult despre puterea frumuseții discrete. Căci uneori nu bogăția exterioară impresionează, ci armonia, măsura, noblețea unui loc în care duhul a lăsat urme.

Deși nu mai dispune de un han în care să primească mulți oaspeți și să fie de folos călătorilor osteniți de drum, Mănăstirea Stavropoleos a devenit, într-un sens mai adânc, o casă primitoare pentru cărturari, pentru iubitorii vieții bisericești și chiar pentru cei care uneori au o atitudine aspră, fiind totuși prezenți în viața cetății și chiar în agora contemporană a rețelelor de socializare. Aceasta este, poate, una dintre marile ei taine: aceea de a rămâne primitoare și pentru cei apropiați și pentru cei dificili, și pentru cei care caută, încă, stăruitori lumina.

Pentru mulți, Mănăstirea Stavropoleos este un loc în care descoperă frumusețea cuvintelor Evangheliei, tâlcuirea lor într-un limbaj adecvat și accesibil lumii de astăzi. Poți descoperi cântările, privegherile, dar și ospitalitatea, o pedagogie a frumuseții, în care teologia nu se rostește doar în cuvinte, ci se cântă, se trăiește…

Pentru mulți, Mănăstirea Stavropoleos înseamnă un loc de revigorare spirituală, dar ea este și o poartă mereu deschisă pentru cei care au alt fel de a fi, pentru cei care, în drumul lor prin viață, au nevoie de ceva mai mult decât oferă obișnuitul. Aceștia sunt cărturarii, înțelepții, oamenii exigenți, cei setoși de sens, care vor descoperi Cetatea Crucii, așa cum se tâlcuiește numele mănăstirii.

Și câtă adâncime este în această traducere: cetate a crucii. O cetate pentru cei care își poartă crucea. O cetate pentru cei care vor înțelege că urmându-L pe Domnul vor afla, prin cruce, bucurie, cum ne învață cântarea Bisericii: „Prin cruce a venit bucurie la toată lumea”. Acest cuvânt nu este simplă citare, ci cheie de înțelegere a întregului duh al locului.

Mănăstirea Stavropoleos este chemată, cu adevărat, să aducă bucurie într-o lume adeseori răstignită și răvășită, peste care însă triumfă și strălucește frumusețea fără egal a crucii mântuitoare.

În această lumină, Stavropoleos rămâne nu doar un nume, nu doar o mănăstire, nu doar o pagină de istorie, ci orașul crucii, cetatea crucii, un chivot de pace și o făclie aprinsă în inima cetății.

Nădăjduim că această lumină va mai lumina multă vreme…