Paisianismul, curent european de redescoperire a Părinților și rugăciunii
Un rol aparte în dezvoltarea spiritualităţii în Principatele Române l-a avut mişcarea paisiană iniţiată de Sfântul Paisie Velicicovschi (1722-1794), monah de origine ucraineană (din Poltava), care, după ce a vieţuit în unele mănăstiri din Ucraina, Moldova şi Athos, s-a stabilit în Moldova, întâi la Dragomirna, iar mai apoi la Secu şi Neamţ.
Unul dintre cercetătorii acestui curent, părintele Ilarion Felea, preciza că „paisianismul este renaşterea monahală şi mişcarea culturală încolţită în Academia Movileană de la Kiev, iniţiată la Muntele Athos şi desăvârşită în Moldova veacului al XVIII-lea de către călugărul Paisie Velicicovschi”. Autorul acestei definiţii arată că la Kiev „s-au zămislit în sufletul studentului Velicicovschi dragostea de călugărie şi dorinţa desăvârşirii vieţii sale sufleteşti… prin lecturile cărţilor duhovniceşti care au aprins în sufletul tânărului idealist iubirea vieţii călugăreşti”. La Athos a început efectiv activitatea de căutare şi îndreptare a traducerilor scrierilor Sfinţilor Părinţi, dar în Moldova va lua avântul care va face din paisianism un curent spiritual şi cultural deopotrivă ce va înrâuri întreg Răsăritul ortodox. Acest lucru l-a determinat pe arhim. Ciprian Zaharia să afirme că „paisianismul înseamnă toată formidabila operă de reînsufleţire a corpului Ortodoxiei întregi, de insuflare a energiei spirituale noi, eliberată şi revărsată în contemporaneitate din filele acoperite de praf ale predaniei”.
Şcoala necesară de traduceri ale scrierilor isihaste
Această activitate de revizor al vechilor traduceri slavoneşti din operele Sfinţilor Părinţi nu a început la Sfântul Paisie ca o activitate foarte bine elaborată, planificată pe termen mediu şi lung, după cum avea să se desfăşoare. Ea a început ca urmare a neputinţei de a-şi găsi un îndrumător duhovnicesc. Negăsindu-l, tânărul monah Paisie se hotărî să se încredinţeze călăuzirii Sfintelor Scripturi şi Sfinţilor Părinţi care lăsaseră o impresionantă operă ascetică şi mistică deosebit de utilă formării duhovniceşti a monahului.
După cum însuşi mărturiseşte într-o scrisoare adresată arhimandritului Teodosie de la Sihăstria Sofroniev, aceste cărţi de care avea nevoie le-a cumpărat „îndurând de multe ori de bunăvoie sărăcie în hrană şi îmbrăcăminte… şi ni le închipuiam pe dânsele ca pe un dar ceresc nouă dăruit de Dumnezeu”.
Curând, însă, se ivi prima problemă, după cum precizează în aceeași scrisoare: „În prea multe locuri am găsit în ele o nemărturisită nelămurire, iar în multe locuri nu am aflat nicidecum, nici însuşi înţelesul gramatical, chiar şi de mai multe ori citind, şi cu nespusă muncă şi încercare, şi nici într-un fel nu am dobândit înţelegere”.
De aceea, „se sileşte a-şi procura copii sau tipărituri ale cărţii ce traduce, în diferite limbi, apărute în diferite timpuri şi le compară unele cu altele, controlându-le reciproc, restabileşte citirea cea mai adevărată, cu care prilej însemnează pe margine şi redacţiile diferite, dând astfel posibilitatea şi cititorului să se convingă nemijlocit că redacţia dată de stareţ e cea adevărată” (precizare făcută de către prot. Serghie Cetverikov, autorul primei monografii din epoca modernă dedicată Sfântului Paisie).
Referinţe filologice atente la textele Părinţilor
De fapt, aici este contribuţia majoră, revoluţionară, am putea spune, pe care Sfântul Paisie a avut-o în domeniul filologiei. Dacă istoria ar fi fost onestă faţă de el, această metodă ar fi trebuit să-i poarte numele, întrucât „până la Paisie Velicicovschi o astfel de referinţă critică faţă de texte nu întâlnim la nici unul din scriitorii noştri” (prot. Serghie Cetverikov). Practic, este un drept intelectual care nu i se recunoaşte în mod oficial în mediul academic. Probabil dacă această tehnică de lucru ar fi fost pusă la punct în Occident, autorul ei ar fi fost de referinţă pentru activitatea de cercetare.
Pe lângă iniţierea traducerii mai multor lucrări, s-a îngrijit și de editarea unei ediţii complete a Filocaliei (Petersburg, 1792), ale cărei texte erau traduse şi circulau în limba română încă din 1769, înainte de apariţia Filocaliei de la Veneţia, în 1782. Practic, poporul român este primul popor care are textele filocalice în limba vorbită, deoarece în celelalte țări ele circulau în limbile greacă, latină sau slavonă. Totodată, Cuviosul Paisie a încercat să pună în aplicare rânduielile monahale ale Sfântului Vasile cel Mare în obştea pe care o conducea, principii care se regăsesc în Aşezământul lăsat ca testament ucenicilor săi, așezământ redactat în 18 capitole care reglementează viața monahală de obște în comunitățile paisiene și de tip paisian.
Revigorarea vieţuirii monahale din Moldova şi Ţara Românească
Așadar, Sfântul Paisie a dorit să revigoreze viaţa duhovnicească în mănăstirile din Moldova prin practicarea rugăciunii inimii şi lectura operelor Sfinţilor Părinţi. Această dorinţă s-a concretizat atât în Mănăstirea Neamţ, cât şi în celelalte mănăstiri din Moldova şi Ţara Românească, prin ucenicii săi care au continuat practica rugăciunii inimii, precum şi traducerea lucrărilor patristice de referinţă.
Pornind de la aceste considerente, putem aprecia implicaţiile mişcării paisiene atât în revigorarea vieţii monahale, cât şi în promovarea unor idei luministe în spaţiul românesc, unde mişcarea luministă nu a avut caracter anticlerical, ca în Occident, ci, de cele mai multe ori, ierarhii, monahii cărturari, precum şi boierii pământeni iubitori de carte au fost iniţiatori şi promotori ai ideilor de emancipare naţională prin înfiinţarea de şcoli, tipografii, seminarii, academii etc. Să nu uităm că Sfântul Paisie a declanșat acest proces de revigorare spirituală, care va înrâuri întreg Răsăritul ortodox, în plină epocă a luminilor, inaugurată prin Revoluția Franceză de la 1789.
Rol deosebit în crearea limbii române literare
De aceea, în Istoria Literaturii Române, Nicolae Iorga aprecia că traducătorii bisericeşti din secolele XVII-XVIII au avut un rol deosebit şi în crearea limbii române literare. Înainte de a ieşi de sub condeiele lui Heliade, Bălcescu, Negruzzi sau Kogălniceanu, limba cărţilor bisericeşti a răsunat în auzul întregului popor şi printr-însa „s-a introdus în gândirea fiecăruia ordine, în forma fiecăruia armonie, în scrisul celor ce ştiau să scrie norme ortografice”. După cum aprecia George Ivaşcu, această activitate de traducere „e un admirabil efort cultural, implicând acel vast proces de elaborare, acum la alt stadiu, sub reflectorul Epocii Luminilor, a condiţiilor propice pentru ceea ce, nu peste mult, în deceniile 4 şi 5 ale veacului următor, va izbucni ca o flacără a spiritului românesc de pretutindeni”.
Așadar, activitatea care defineşte cel mai bine curentul paisian este cea cultural-spirituală. Aceasta este reprezentată de traducerea şi îndreptarea textelor patristice în limbile română şi slavonă, ca urmare a faptului că ele lipseau din bibliotecile mănăstirilor, iar cele care se găseau aveau o calitate îndoielnică a traducerii sau un conţinut obscur, greu de descifrat.
Această realitate l-a făcut pe Cuviosul Paisie ca, încă din perioada în care era la Athos, să demareze cea mai complexă acţiune de traducere, făcând din comunităţile sale adevărate centre culturale. Foarte important de subliniat în legătură cu activitatea de traducător şi interpret este faptul că, pentru prima dată, traducerea se face pe baze ştiinţifice, foarte bine organizate. Metoda traducerii ştiinţifice comparative va fi adoptată în Occident mult mai târziu, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de către Jean Paul Migne, care o va folosi la realizarea celebrei sale colecţii de Patrologie.
Reperarea textelor originale ale Părinţilor
Primii dascăli de elinie ai Sfântului Paisie au fost doi dintre ucenicii săi, care îşi făcuseră studiile la vestita Academie Domnească din Bucureşti, unde, printre altele, învăţaseră greaca veche, latina şi slavona, filosofia, teologia, retorica, gramatica, literatura clasică etc. Aceştia doi, Macarie şi Ilarion, l-au iniţiat în studiul sistematic al limbii eline şi l-au ajutat să întreprindă primii paşi din lungul drum al aducerii la lumină a textelor patristice atât de necesare revigorării vieţii monahale atât la Athos, cât şi în Ţările Române şi în Rusia marilor lavre.
Ceea ce va face în mod special Sfântul Paisie la Athos va fi să adune cât mai multe manuscrise greceşti pe care ulterior să le traducă atât în româneşte, cât şi în slavonă. În demersul său s-a lovit, însă, de o mare problemă: aceea a identificării textului original. Aici, practic, intervine contribuţia majoră a sa în domeniul filologiei: pe baza diferitelor texte păstrate să stabilească textul original şi abia după aceea să treacă la traducerea propriu-zisă.
O a doua mare problemă pe care a întâmpinat-o a fost aceea a găsirii textelor Sfinţilor Părinţi, într-o variantă mai mult sau mai puţin apropiată de cea originală. Deşi pare de necrezut, a fost de multe ori foarte neplăcut surprins, constatând că grecii nu doar că nu mai citeau şi nu mai înţelegeau aceste texte, dar nici măcar de autorii lor nu auziseră, după cum mărturisește în aceeași scrisoare adresată arhim. Teodosie, scrisoare ce ne oferă informații extrem de prețioase legate de problemele care au determinat inaugurarea acestui curent ce va înrâuri veacurile în tot spațiul ortodox. Aceasta credem noi că spune foarte multe despre starea de decadenţă în care erau mănăstirile athonite.
Sfântul Paisie acorda o importanță deosebită tuturor ştiinţelor, fapt care se observă din conţinutul Bibliotecii Mănăstirii Neamţ în care puteai găsi, pe lângă traducerile propriu-zise făcute de către aceşti neobosiţi traducători, şi un bogat material cu rol tehnic şi de cultură generală. Astfel, existau „numeroase lexicoane şi gramatici, absolut necesare traducătorilor, precum şi multe cărţi de cultură generală: tratate de logică şi retorică, de geografie, de istorie universală, ediţii din Esop, Aristotel, Vergilius şi Voltaire, logica şi fizica lui Nichifor Vlemidis, tratatele filosofice ale lui Teofil Coridaleu, fizica lui Nichifor Theotokis, o aritmetică şi altele… Biblioteca avea aproape toate cărţile româneşti mai importante apărute până în jurul anului 1800” (N.A. Ursu).
Revigorarea vieţii monahale prin asceză şi cultură
Toate aceste traduceri aveau ca scop revigorarea vieţii monahale prin asceză şi cultură. De aceea, chiar dacă aceşti smeriţi tălmăcitori sunt total necunoscuţi majorităţii contemporanilor noştri, ei au pus bazele culturii române moderne, au dat startul făuririi limbii române literare în Moldova. Deşi Cuviosul Paisie a creat la Mănăstirea Neamţ o adevărată şcoală de traducători şi copişti, unde activităţile literare erau organizate pe cele mai noi şi îndrăzneţe principii, totuşi, după cum scria cu tristeţe N.A. Ursu, cei care s-au ocupat de istoria învăţământului românesc nu au amintit nimic despre rolul binefăcător al acestei şcoli în istoria culturii româneşti.
Metodă de lecturare a cărţilor Sfinţilor Părinţi
Un alt aspect care reţine atenţia în ceea ce priveşte metoda de lucru a cuviosului stareţ este cea a citirii cărţilor. Pentru o utilizare eficientă a lor, el recomandă „să estragi… lucrurile cele mai însemnate, ca apoi să le ai totdeauna la îndemână, ca să le citeşti din când în când şi să le foloseşti în interes literar, în lucrări literare, în scrisori, să le comunici altuia etc.”
De fapt, aceasta este metoda de bază folosită şi astăzi la parcurgerea bibliografiei necesare elaborării oricărui studiu serios.
Paralel cu îndreptarea vechilor traduceri, Sfântul Paisie începe şi traducerea textelor din operele Sfinţilor Părinţi: Antonie cel Mare, Isaia Pustnicul, A doua carte a lui Petru Damaschinul, Teodor Studitul, Marcu, 300 de capete ale lui Nechita Stithatul, Teodor al Edesei, Calist al Constantinopolului, Ignatie - Viaţa Sfântului Grigorie Sinaitul, Maxim Mărturisitorul - O sută de capete despre dragoste, Cuvânt postnicesc, Isaac Sirul - Cuvântări ascetice.
O activitate impresionantă, dacă privim lucrurile mai ales din perspectiva veacului în care a trăit Sfântul Paisie, dar şi a vremurilor noastre în care, obiectiv vorbind, nu ştiu câţi au pregătirea şi capacitatea de a porni la un astfel de drum.
Lucru intelectual şi rugăciune permanentă
Pentru a ne face o imagine a ceea ce a fost cărturarul Paisie Velicicovschi, unul dintre biografii săi, schimonahul Platon, îl descria astfel: „Pre pat unde dormia, împrejur împresurându-se pre sineşi cu cărţile (ştiu cei ce au meşteşugul acestui lucru), câteva lexicoane, Biblia grecească şi cea slavenească, gramatice greceşti şi slaveneşti, cartea dintre carea făcea tălmăcirea, iar în mijloc luminarea. Iară însuşi ca un prunc mic şedea plecat, şi toată noaptea scriia”. „Ucenicul trebuia să-i repete de mai multe ori stareţului cuvintele sale până să primească de la el răspunsul… Pentru mine nu-i muncă mai grea decât când traduc şi sunt nevoit să dau răspuns la vreo întrebare. Atunci până-mi desprind mintea de carte, sunt tot acoperit de sudoare (s.n.)” (prot. Serghie Cetverikov).
Ceea ce la început a fost o necesitate, devenise deja un mod de existenţă, astfel încât „nu cu mult înainte de boala sa de moarte, el încetă de a se mai ocupa personal cu traducerile, revederea însă şi îndreptarea traducerilor nu încetară până în ultima zi a vieţii sale”.
Şcoală de teologie şi filologie la Mănăstirea Neamţ
Pe lângă valoarea strict spirituală a manuscriselor rămase din epoca lui, ele mai au şi o nepreţuită valoare filologică şi patrimonială. Dacă ar fi supravieţuit istoriei (foarte multe pierzându-se în incendiul din 1862), aceste manuscrise ar fi reprezentat, cu siguranţă, unul dintre cele mai mari şi mai valoroase colecţii ale culturii române. Pe de altă parte, numărul şi conţinutul lor arată o preocupare deosebită nu doar pentru literatura ascetică, necesară formării duhovniceşti a monahilor, ci şi pentru teologia înaltă, susţinând ideea existenţei la Mănăstirea Neamţ a unei adevărate şcoli nu doar de traducători şi copişti, ci şi de teologie.
De aceea, considerăm îndreptăţită propunerea ca această şcoală să poarte numele Academia teologico-filologică de la Mănăstirea Neamţ şi recunoscută ca atare atât în istoria învăţământului românesc, cât şi în istoria cercetării româneşti. Această recunoaştere credem că ar fi un gest de reparaţie morală faţă de cei care au lăsat culturii române o asemenea moştenire.
Prin ceea ce au făcut aceşti smeriţi traducători şi copişti, au adus o valoroasă contribuţie la formarea limbii române literare şi, ceea ce este foarte important, au scos la lumină prima traducere a Filocaliei într-o limbă vorbită.
Deşi s-au scurs mai bine de două sute de ani de la primele transpuneri pre limba patriei a operelor Sfinţilor Părinţi, munca lor este la fel de valoroasă, multe dintre texte fiind în uz, suferind doar o uşoară aducere la zi a limbajului. Practic, activitatea de aproape o jumătate de secol a acestor cărturari paisieni a fost preambulul a ceea ce va însemna în istoria vieţii culturale a Moldovei epoca ilustrului Mitropolit Veniamin Boldur Costachi. El va duce paisianismul la apogeu prin lărgirea la maximum a sferei de influenţă a acestor opere datorită organizării sistemului de educaţie la nivelul întregii ţări.
Revigorarea monahismului contemporan
Această dialectică individ-colectivitate părintele Stăniloae o definea „drept împlinirea fiecărui ins prin colectivitate şi îmbogăţirea acelui «duh colectiv» prin zestrea şi din agonisita strădaniilor fiecăruia către desăvârşire”. Ea are ca fundament „puterea de a ţine la un loc oameni de atâtea firi, de atâtea naţii... una dintre cele mai demne de amintit printre faptele stareţului şi dintre cele mai izbitoare note definitorii ale paisianismului” (arhim. Ciprian Zaharia). Această lucrare a fost văzută de către ucenicii săi (Cuv. Gheorghe de la Cernica) „drept o harismă specială acordată numai lui de Dumnezeu”.
Privind retrospectiv, vedem că accentele paisiene în monahismul românesc au lăsat urme până în zilele noastre, astfel încât după 1990 în spaţiul românesc s-a reluat studiul vieţii şi activităţii stareţului Paisie, subliniindu-se înnoirea isihastă şi contribuţia sa, arătând că aşezământul său monahal a stat la baza revigorării monahismului contemporan, după cum aprecia Nichifor Crainic.
În concluzie, putem afirma că Sfântul Paisie a reformat multe din practicile statornicite în vremea sa, introducând rugăciunea lui Iisus în viaţa de obşte, dar şi a celorlalte principii vasiliene care au generat o înviorare a vieţii monahale atât în spaţiul românesc, dar și în cel slav, în mod special rusesc, conferindu-i un caracter internațional.
Tocmai în acest context, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința sa de lucru din 25 februarie 2021, a declarat anul 2022 drept Anul omagial al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului și Anul comemorativ al Sfinților isihaști Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neamț, împlinindu-se 300 de ani de la nașterea Sfântului Paisie și 1.000 de ani de la trecerea la cele veșnice a Sfântului Simeon Noul Teolog.