„Părinte Patapie, luminător din Egipt te-ai arătat“

Cuviosul Patapie, pe care Biserica Ortodoxă îl pomeneşte în fiecare an pe 8 decembrie, şi-a desfăşurat cea mai mare parte a lucrării ascetice în capitala Imperiului Bizantin. Originar din ţara monahismului, din Egipt, s-a nevoit mulţi ani în pustiu. A întemeiat în zona Golfului Keratului mănăstirea numită a ,,Egiptenilor“, pentru că el şi primii monahi erau egipteni.

Date despre viaţa Cuviosului Patapie avem de la marele imnograf creştin Andrei Cretanul, care în jurul anului 740, cu ocazia sărbătorii Cuviosului la Mănăstirea Egiptenilor a fost rugat de către călugăriţele din această mănăstire să scrie viaţa acestuia, elogiind şi puterea lui făcătoare de minuni. Nefiind informat cu privire la viaţa Cuviosului, episcopul Andrei s-a arătat la început sceptic, dar în urma unui vis în care i s-a arătat un înger de lumină, a înţeles că este dator să scrie şi să dea mărturie tuturor creştinilor despre viaţa şi faptele sale minunate. Alte variante ale vieţii acestui sfânt au mai fost scrise în secolul al X-lea de Simeon Metafrastul, iar în secolul al- XI-lea de Ioan Mavropus. Cuviosul Patapie s-a născut pe la începutul secolului al V-lea în Teba Egiptului dintr-o familie creştină. A iubit de mic asceza şi monahismul, iar când a ajuns la o vârstă potrivită, a plecat din sânul familiei pentru a deveni monah şi ascet. Chiar dacă în locurile natale erau multe mănăstiri, a preferat până la urmă pustiul, retrăgându-se într-o peşteră. Aici s-a dedicat netulburat de nimeni şi de nimic, exclusiv rugăciunii, micşorând nevoia de mâncare până la strictul necesar. Acest mod de viaţă nu era unul uşor, ci, dimpotrivă, foarte dur, istovitor chiar, până la epuizare. S-a făcut cunoscut pentru harismele sale, şi astfel şi-au făcut apariţia şi primii vizitatori. Aceştia au descoperit locul unde se nevoia, iar acesta nu a ezitat să-i ajute, să-i consoleze sau să-i liniştească, înţelegând că aceasta este voia lui Dumnezeu. A întemeiat o mănăstire în regiunea Vlaherne, aproape de zidul continental al marelui Teodosie Vizitat de tot mai mulţi credincioşi, s-a hotărât să plece la Constantinopol, unde să-şi poată găsi un alt loc liniştit, potrivit nevoinţelor ascetice. Un asemenea loc a găsit în zona Golfului Keratului, în regiunea Vlahernei, nu departe de zidul continental al marelui Teodosie. Acolo, ascetul Patapie a organizat o mică chilie. Aceasta a devenit cu timpul mănăstire, fiind numită mai târziu a „Egiptenilor“, pentru că întemeietorul ei şi primii călugări erau egipteni. În secolul al XI-lea, Ioan Mavropus, mitropolit al evhaiţilor, ne oferă înformaţii interesante cu privire la călătoria şi stabilirea Cuviosului la Constantinopol. Aceste informaţii sunt susţinute de faptul că în acea perioadă mitropolitul Ioan era ierodiacon la Mănăstirea Sfântului Ioan al Pietrei, pe care o înfiinţase monahul Varas, cu care Cuviosul Patapie se afla în strânse relaţii. Astfel, potrivit unei vechi tradiţii, trei asceţi egipteni, Varas, Patapie şi Ravoilas, s-au hotărât să meargă la Constantinopol, fără să se cunoască între ei. Ajunşi la destinaţie, fiecare şi-a ales un loc pentru asceză şi şi-a construit câte o chilie. Deşi mai înainte progresase mult în asceză şi virtute, Cuviosul se simţea ca un călugăr începător. Stătea închis în chilia lui şi îşi înfrâna poftele pentru a-L putea iubi şi mai mult pe Dumnezeu. Se îmbrăca numai cu ce avea şi se hrănea cu ceea ce îi oferea natura. Dormea foarte puţin, iar rugăciunea era neîncetată. Trecuse prin toate stadiile cunoscute ale nevoinţelor ascetice. Iubirea pentru Dumnezeu, viaţa liturgică şi practica ascetică, împreunate cu ajutorul haric, l-au condus la experienţe duhovniceşti înalte, iar, prin puterea de a săvârşi minuni, a dovedit că Dumnezeu l-a ales ca mângâietor şi ajutor al oamenilor. Înmormântat în mănăstirea pe care a ctitorit-o Când s-a apropiat momentul plecării lui din această lume, mulţi dintre cunoscuţi şi-au pierdut liniştea, dar Cuviosul, cunoscând dinainte când va fi sfârşitul său, era liniştit, nu arăta frică şi nu mai simţea nici un interes pentru viaţa pământească. Le-a vorbit tuturor celor din jur, împărtăşindu-le ultimele gânduri. S-a rugat împreună cu ei, după care şi-a dat sufletul în mîinile lui Hristos. Călugării i-au pregătit racla cu multă evlavie şi l-au înmormântat în lăcaşul Mănăstirii Egiptenilor, închinat Înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan. Descoperirea moaştelor şi minuni ale Cuviosului Moaştele Cuviosului Patapie au cunoscut de-a lungul timpului mai multe locuri. Însă odată cu cucerirea Constantinopolului de către turci, au fost ascunse într-o peşteră din Munţii Gherania, în nordul Greciei. Au fost descoperite în anul 1904 de către preotul Constantin Susanis sub un acoperiş de ţigle si frunze, făcut pentru a fi protejate de umezeală. Răspândeau un miros plăcut, iar peste ele era aşezat un pergament cu numele Cuviosului, o cruce mare de lemn şi mai multe monede bizantine. În prezent, pe locul peşterii care păstrează sfintele moaşte se află Mănăstirea Sfântului Patapie, întemeiată în anul 1952. Minunile săvârşite de Cuviosul Patapie sunt o dovadă clară a lucrării harului lui Dumnezeu prin el. Odată a vindecat un tânăr demonizat, pe care diavolul a încercat să-l determine să se arunce în mare. Fiind împiedicat să facă acest lucru, demonizatul a început să ţipe, să se zbată, să scrâşnească din dinţi şi să ameninţe. Atunci, Cuviosul a făcut semnul sfintei cruci şi în numele lui Hristos a izgonit demonul din acel tânăr, care i-a mulţumit mai întâi lui Dumnezeu şi apoi vindecătorului său. O femeie oarecare avea cancer la sân, iar medicii nu-i mai dădeau nici o şansă de vindecare. Răpusă de durere, a venit la Cuviosul Patapie, despre care auzise că a săvârşit multe minuni, şi cu credinţă puternică i-a cerut ajutorul. Văzând credinţa ei, acesta i-a însemnat pieptul cu semnul crucii şi a vindecat-o în chip minunat. Astfel, Cuviosul mai este cunoscut şi ca unul dintre sfinţii tămăduitori de cancer.