Părintele Alexandru Mazilu sub persecuţia comunistă

Pe măsură ce studiem arhivele fostei Securităţi găsim tot mai multe cazuri de slujitori ortodocşi persecutaţi în perioada regimului comunist, dar ale căror biografii necesită o cercetare atentă. Documentele de la CNSAS oferă multe informaţii inedite, însă care necesită o critică pe măsură pentru a nu cădea în capcana limbajului diversionist utilizat de persecutor. Un astfel de caz este cel al părintelui Alexandru Mazilu din ţinutul Bacăului, născut la 14 decembrie 1909 în familia unui miner din Asău. După şcoala primară din Asău (1917-1923), tânărul Alexandru urmează Seminarul „Veniamin“ din Iaşi (1923-1931), apoi cursurile Facultăţii de Teologie din Cernăuţi (1931-1935). Se căsătoreşte cu fiica preotului Ion Cojan, pentru ca un an mai târziu să primească darul preoţiei pe seama parohiei din Băhnăşeni, localitate aflată lângă ţinutul natal. În timpul guvernării legionare i se pune în vedere că, dacă doreşte mutarea la o altă parohie (soţia era bolnavă şi avea nevoie de spitalizare îndelungată), atunci trebuie să activeze în Mişcarea Legionară. Se înscrie în această organizaţie politică. Este numit chiar şef de sector legionar, însă numai până la 1 decembrie 1940. În vederea mutării la o altă parohie, părintelui Mazilu i se cere o adeverinţă care să dovedească activitatea în rândurile Legiunii. La 28 decembrie 1940, responsabilii legionari locali îi răspund: „Întrucât sunteţi un membru necunoscut şi cu activitate inexistentă nu vi se poate elibera“. Din acest motiv demisionează din Mişcarea Legionară. După rebeliunea din ianuarie 1941, părintele Mazilu este urmărit permanent de autorităţile de ordine. Deşi nu activează politic, din excesul de zel al autorităţilor antonesciene, părintele Mazilu este filat, percheziţionat frecvent şi nu i se permite plecarea din localitate fără aprobare. Cu astfel de documente ale organelor informative antonesciene, după 23 august 1944, părintele intră în vizorul noilor autorităţi prosovietice. Este chiar arestat la 19 noiembrie 1944 şi internat în lagărul de la Tg. Ocna. În sprijinul său, enoriaşii şi primăria din Băhnăşeni înaintează memorii, în care se afirmă cu tărie nonparticiparea părintelui la activităţile legionare. În cele din urmă, în urma unei anchete a Comiei de epurare, la 31 ianuarie 1945 este eliberat. Părintele Mazilu revine între păstoriţii săi. Însă numai până în noaptea de 18 spre 19 iulie 1952, când este arestat de Securitate. La percheziţie, practic, i se devastează casa, prin spargerea pereţilor şi scoaterea duşumelei. Apoi este legat la ochi, aruncat în dubă şi trimis în arestul Securităţii din Bacău. De aici este trimis la Bucureşti, în ancheta Direcţiei Generale de Securitate. Nu recunoaşte nimic din acuzaţiile care i se aduc, nu se aduc probe împotriva sa, dar în concluzia anchetei se arată: „Este un bandit al regimului nostru; în anchetă ascunde crimele săvârşite de el împotriva jandarmilor, ascunde că a fost la rebeliune; este duşmanul regimului nostru; trebuie cercetat că el a fost câine credincios al lui Antonescu şi un exploatator o viaţă întreagă“. Dincolo de limbajul atât de pătimaş şi tendenţios din acest citat, pe care l-am redat pentru a ne forma o idee asupra atmosferei din anchetă, reiese intenţia anchetatorului de a-l învinovăţi cu orice preţ pe părintele Mazilu, datorată atât din excesul de zel, cât şi din ordinul politic primit de la superiori. În consecinţă, părintelui Mazilu i s-a dat o decizie administrativă de 24 de luni în colonie de muncă. A fost trimis la Centrul de Triere Bucureşti, apoi în coloniile de muncă de la: Peninsula (decembrie 1952), Valea Neagră (14 ianuarie 1953), Borzeşti (august 1953) şi Oneşti (martie 1954). A fost eliberat la 13 mai 1954 din colonia de muncă de la Oneşti.