Părintele arhimandrit Nicodim Dimulescu - amintiri despre părintele stareț care m‑a tuns monah
S‑a împlinit un an de la plecarea din lumea aceasta a părintelui nostru drag, arhimandritul Nicodim Dimulescu, proinstareț și ctitor al Mănăstirii Crasna din județul Prahova. Sfinția sa și‑a început anii de mănăstire la Râmeț încă de la vârsta de 13 ani și jumătate. Vremurile vitrege ale acelei perioade au făcut ca Mănăstirea Râmeț să fie închisă, iar pașii sfinției sale s‑au îndreptat spre Schitul Peștera Ialomiței din județul Dâmbovița, urmând să se instaleze în mica obște a Schitului Slănic din județul Argeș pentru o bună perioadă. Acolo a viețuit până în martie 1967.
Cu binecuvântarea vrednicului de pomenire Patriarh Justinian Marina, părintele Nicodim a fost cel care a redeschis Schitul Crasna de pe Valea Teleajenului la data de 1 aprilie 1967. Adesea ne spunea la masa de obște, dar și cu ocazia altor evenimente liturgice și duhovnicești de la Crasna, cum că vremurile de început au fost foarte grele. Nu era felul dânsului să se plângă fiindcă era un luptător, însă nu aveau de niciunele în cămara săracă a schitului. Cel pe care l‑au găsit părinții Nicodim Dimulescu și Ghedeon Bunescu la Crasna a fost fratele Pavel, monahul Pantelimon de mai târziu. Acesta s‑a dovedit a fi un adevărat monah dăruit ascultării, rugăciunii și slujirii, remarcabil prin statornicia pe care a avut‑o în aceeași mănăstire vreme de peste 60 de ani. În fața acestei realități deloc ușoare, părintele Nicodim a trebuit să facă ceva concret pentru obștea schitului să poată supraviețui. Pe atunci erau doar 3‑4 viețuitori. Așadar, sfinția sa a început un misionarism atât interior, cât și exterior. Îmi spunea că atunci când a venit de la Slănic la Crasna erau doar vreo 10‑15 familii cu care purta corespondență. A rânduit ca la Crasna toți pelerinii care veneau de pe tot cuprinsul țării noastre și nu numai să poată fi cazați și să se bucure de o farfurie de hrană caldă în mod gratuit.
Titlul de față mă determină să mă întorc cu mai bine de 25 de ani în urmă, mai exact în primăvara anului 1996 când pășeam ca frate în obștea Mănăstirii Crasna. Părintele Nicodim nu era oficial stareț în acea perioadă, însă împreună cu părintele Galaction Stângă, care era stareț, hotăra care frați sunt primiți în obștea Crasnei. Așa se face că la vârsta de 16 ani și jumătate am fost primit în acest stup duhovnicesc de cei doi părinți. Părintele Galaction a plecat în ascularea de episcop al nou-înființatei Episcopii a Alexandriei și Teleormanului începând cu data de 1 septembrie 1996, iar părintele Nicodim a rămas pe mai departe un stâlp duhovnicesc al Crasnei, până la plecarea din lumea aceasta.
Dragostea exemplară a părintelui Nicodim
Dragostea părintelui Nicodim pentru pelerinii care veneau la Mănăstirea Crasna a fost una aparte. Își dăruia tot timpul credincioșilor pe care îi cunoscuse atât în deplasările pe care sfinția sa le făcea în orașele lor de proveniență, cât și atunci când aceștia treceau pragul Mănăstirii Crasna. Părintele Nicodim ne‑a învățat de când am fost frați începători că este un lucru extraordinar să poți să te ocupi de oameni, cum zicea dânsul să fii o gazdă bună, să dăruiești oamenilor timp din timpul pe care Dumnezeu ți l‑a dat ție! Dăruirea care îi era caracteristică sfinției sale, de multe ori pentru noi era de neînțeles și anevoie de urmat. La marile praznice din timpul anului, numărul credincioșilor era de ordinul sutelor, iar sfinția sa petrecea cu ei mai bine de 10‑12 ore. Își făcea apariția printre noi în locurile-cheie, fie la biserică, fie la bucătărie, fie la sala de mese, și supraveghea ca lucrurile să meargă bine. Se odihnea doar atunci când știa că toți credincioșii care poposiseră în mănăstire aveau unde să își plece capul. Anii de după căderea regimului comunist au fost grei, însă părintele Nicodim, ca un adevărat vizionar, a considerat că este nevoie de o biserică nouă și de spații adecvate pentru primirea pelerinilor la Crasna. Până la organizarea acestui arhondaric care să răspundă cerințelor, știu că la marile sărbători din timpul anului ne eliberam propriile noastre chilii, pentru a le oferi pelerinilor ca aceștia să poată dormi măcar câteva ore. Părintele Nicodim a invitat la hramurile Mănăstirii Crasna profesori renumiți de teologie care predicau și îmbogățeau soborul slujitorilor. Toate acestea se împlineau mai greu până la Revoluția din 1989, iar după, treptat, condițiile noi au favorizat împodobirea sărbătorilor cu oaspeți de cinste, atât prin slujitori, cât și prin grupurile de psalți invitați care contribuiau la frumusețea liturgică a acelor zile.
Părintele Nicodim - ctitor și iubitor al frumuseții și al întrajutorării tinerilor
Părintele Nicodim a mai avut un dar aparte, și anume acela al lucrului bine făcut. Din toate cele pe care le‑a făcut la Crasna, dânsul și‑a căpătat pe drept cuvânt și apelativul de ctitor.
Încă din vremurile dificile ale regimului comunist, părintele Nicodim a făcut demersuri insistente pentru lucrările de restaurare a picturii bisericii vechi, monument istoric. Odată cu creșterea și înflorirea obștii, au crescut și nevoile de spațiu locativ și de amenajări în gospodărie, pe care le‑a asumat ca proiect și le‑a coordonat ca să ajungă la împlinire tot părintele Nicodim, înconjurat și ajutat de obște și alți, mulți, ostenitori.
Iubitor de Dumnezeu și de poporul cel binecredincios, spiritul primitor al părintelui Nicodim l‑a impulsionat să facă eforturile zidirii de noi spații de rugăciune. Așa au fost realizate biserica nouă, de iarnă, cu hramul Acoperământul Maicii Domnului, în latura căreia a făcut Paraclisul Tuturor Sfinților Români. Aceste două lăcașuri de închinare sunt adevărate comori iconografice. Fresca frumoasă, de înaltă ținută teologică și artistică, aduce mulțime de sfinți în spiritul și conștiința rugătorilor Crasnei, acolo în mijlocul codrilor, în oaza de rugăciune atât de iubită de părintele Nicodim. Dânsul iubea foarte mult florile, și de altfel se și ocupa foarte mult de podoaba verde, vie și colorată a mănăstirii. Ca împletire a celor două, rugăciunea și florile, a fost realizarea Altarului de vară închinat Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul, tot la inițiativa și cu purtarea de grijă a părintelui. Așa se bucură de vederea și auzirea nemijlocită a Sfintei Liturghii toată suflarea și făptura, în special mulțimile de pelerini care reușesc să ajungă în acest colț de Rai.
Cei care l‑au cunoscut pe părintele Nicodim știu că principala lui ctitorie au fost oamenii. De aceea a fost o permanentă prioritate pentru dânsul formarea și îndrumarea celor pe care Dumnezeu i i‑a încredințat.
Ani de școală sau de pregătire academică a avut puțini. Pentru dânsul, însăși viața i‑a fost o mare școală. Spiritul său autodidact, talanții primiți de la Domnul și personalitățile duhovnicești pe lângă care a trăit l‑au format din plin. Îmi povestea că la Râmeț nu exista curent electric, însă, cu toate acestea, a citit Sfânta Scriptură și scrierile Sfinților Părinți la lumina lămpii sau a lumânării. De fapt, și slujbele se faceau acolo la fel. Când sfinția sa predica, impresiona prin vasta sa cultură culeasă din cărți și din experiența duhovnicească dobândită de la părinții pe care i‑a avut în preajmă. I‑a cunoscut îndeaproape pe părinții duhovnicești: Vitimion Nițoiu, Arsenie Papacioc, Teofil Bădoiu, Gavriil Stoica, Petroniu Tănase, Ilarion Lupașcu și pe alții. Deși modelele duhovnicești au fost diverse pentru dânsul, înlăuntrul său a crescut un om duhovnicesc unitar, în care s‑au articulat și cristalizat statornic influențele bune din exterior și merindele înțelepciunii primite de la acești părinți.
Rar mi‑a fost dat în viață până la această vârstă să pot vedea pe cineva cu atâta dăruire pentru aproapele și care să creadă în cel pe care îl are în fața sa. A ajutat foarte mulți tineri care doreau să studieze teologia și nu numai. Mulți dintre ei au ajuns slujitori ai Sfântului Altar, iar șase dintre ei au ajuns până la înalta slujire a arhieriei. Primea cu o mână și oferea cu două, fiindcă vedea potențialul din acești tineri seminariști sau studenți la facultățile de teologie. De multe ori îi vizita la școlile unde ei studiau, atât în țară, cât și în străinătate, și le purta de grijă. Aceștia din urmă veneau în schimb vara la Crasna ca să ajute la ascultările mănăstirești, însă niciodată nu plecau din mănăstire fără să nu fie miluiți de părintele lor drag. Indiferent de vremurile care au fost, părintele Nicodim, din tihna chiliei lui, găsea soluții adecvate pentru orice situație.
Conștient de importanța învățăturii și fiind mare iubitor de carte, dar privind și la nevoile misionare ale Crasnei, părintele îi îndemna în primul rând pe cei din obște, frați și monahi, să studieze, fiecare cât de mult poate, să poarte în traista vieții învățăturile cu care mai târziu fiecare avea să miluiască pe cei din jur. Din rândul acestora, ajunși la vârsta rodirii duhovnicești, unii părinți din obște au împlinit slujiri noi, în afara Crasnei, unde era mare nevoie, fie pentru deschiderea unor mănăstiri, fie pentru consolidarea altor vetre monahale.
Recunoștință
În timpul stăreției părintelui Nicodim nu doar că am fost tuns monah de dânsul, ci și hirotonit diacon și preot. Primirea numelui nou, de călugăr, are o însemnătate aparte, pentru că din momentul respectiv ești încredințat sfântului al cărui nume l‑ai primit. Părintele Nicodim m‑a tuns monah în data de 2 iulie 2000 și atunci era Duminica Sfinților Români. Chiar dacă era potrivita ocazie să primesc numele unui sfânt român, părintele stareț a considerat de cuviință să mă încredințeze Sfântului Nectarie de la Eghina. Ulterior, am văzut în viața Sfântului Nectarie legătura minunată pe care a avut‑o el cu Sfântul Nicolae, al cărui nume l‑am purtat de la botez. Așadar, pot spune că a văzut mai dinainte cărui sfânt să mă încredințeze. Mi‑a purtat de grijă prin toate locurile pe unde am studiat, atât în țară, cât și în străinătate. Rândurile acestea slujesc și de arătată mărturie că n‑aș fi fost ceea ce sunt fără părintele Nicodim și, implicit, fără Mănăstirea Crasna.
Ultima întâlnire pe care am avut‑o cu sfinția sa a fost cu doar trei săptămâni înainte de a pleca la Domnul.
M-am simțit ca atunci când i‑am pășit pragul la intrarea mea în mănăstire în anul 1996. Pe atunci, părintele m‑a primit și mi‑a acordat mult timp într‑o discuție importantă pentru mine, pentru ceea ce avea să fie viața mea de atunci încolo. Dinamic și în putere, generos cu timpul său, iubitor ca un părinte, sfinția sa a țesut pe ițele noi ale viitorului un drum de creștere, formare duhovnicească și școlară, pentru mine, care mă încredințam lui ca ucenic, cu încredere și însuflețire.
Acum, cu desaga plină de greutățile vârstei înaintate și a bolii, părintele era suferind. Cu toate acestea mi‑a acordat iarăși mult timp pentru întâlnirea noastră, ce a avut loc în chilia sfinției sale de la Crasna. De data aceasta planurile erau pentru viitorul cel nou, în care urma să nu îl mai am aproape decât în suflet, și în care roadele lucrării lui de părinte s‑au copt îmbelșugate. La plecare mi‑a zis un cuvânt care și acum îmi răsună în minte: Părinte Nectarie, sfinția ta rămâi printre ucenicii mei de vază și ai Mănăstirii Crasna.
La înmormântarea sfinției sale au fost peste 100 de slujitori, iar prin prezența acestora la căpătâiul părintelui lor drag, veneau să își aducă călduroasa lor rugăciune, precum și recunoștința lor.
Aș îndrăzni un răspuns în oglindă spuselor părintelui de la ultima noastră întrevedere, răspuns pe care îl ridic spre cer cu evlavie ca pe o panihidă dulce: Părinte Nicodime, sfinția ta rămâi pentru mine chipul duhovnicesc luminos, iubitor și vrednic, care a oglindit în faptele și cuvintele sale slava și puterea lui Dumnezeu!