Părintele basarabean Gheorghe Popovici în temniţa comunistă
Preotul Gheorghe Popovici s-a născut la 6 mai 1924 în familia cântăreţului bisericesc Ioan Popovici, din localitatea Floriţoaia Veche, judeţul Ungheni. După şcoala primară din satul natal, în 1934, tânărul Popovici s-a înscris la Seminarul Teologic „Veniamin” din Iaşi. Cunoaşte perioada tulbure a celui de-al Doilea Război Mondial, marcată de retrageri determinate de schimbări pe frontul din est. În vara anului 1940 este surprins în satul natal de ocupaţia sovietică. Din acest motiv, până în iunie 1941 îşi continuă formarea la Şcoala Pedagogică din Bălţi. După eliberarea Basarabiei de către trupele române, Gheorghe Popovici continuă şcoala la seminarul ieşean. În martie 1944 se refugiază cu seminarul la Şcoala Normală de băieţi din Timişoara, locuind în localitatea Pesac. În iulie 1944 este mobilizat şi încadrat succesiv în mai multe şcoli de pregătire militară. În noiembrie 1944 este lăsat la vatră, revenind astfel la seminar. Este transferat la Seminarul Central din Bucureşti, unde în iulie 1945 obţine diploma de absolvent al studiilor secundare de teologie. Din necesităţi materiale, tânărul teolog Gheorghe Popovici s-a angajat la un trust de construcţii, lucrând ca magazioner pe şantierul CFR din comuna Vârtoapele de Jos, judeţul Teleorman. Aici lucrează până la 1 mai 1946, când renunţă pentru a se dedica preoţiei.
La 29 ianuarie 1947, în Catedrala Mitropolitană din Iaşi, este hirotonit diacon de către Arhiereul-vicar Valerie Moglan, iar la 2 februarie acelaşi an ca preot pe seama Parohiei Hangu II. De la 1 aprilie 1947, părintele Popovici a slujit la Parohia Ulmi-Liteni, din comuna Belceşti, judeţul Iaşi. Încearcă să-şi continue studiile de teologie, mai întâi la Facultatea de Teologie de la Cernăuţi-Suceava, apoi la Academia Teologică din Cluj. Aici activează în Consiliul de conducere al Asociaţiei studenţeşti „Credinţa Ortodoxă”, pe care autorităţile comuniste o considerau „antidemocratică şi anticomunistă”.
Însă traiectul său în viaţă este întrerupt în mod brutal prin arestarea survenită în noaptea de 11 spre 12 ianuarie 1952. Totul a pornit de la ancheta Securităţii asupra unui „grup subversiv anticomunist” condus de un Dobre Ion, care, în cursul anului 1946, iniţiase o mişcare de rezistenţă în zona judeţului Teleorman. Acest Dobre intrase în contact cu mai multe persoane cunoscute ca având trecut politic interbelic şi solicitase sprijin financiar de la cei consideraţi „buni români”. În căutările sale la Vârtoapele, Dobre a cerut sprijin inclusiv de la tânărul Popovici, care l-a refuzat. Atunci, dar mai ales după 1948, preotul Popovici nu i-a denunţat pe membrii mişcării, iar din acest motiv Securitatea a trecut la arestarea sa. În consecinţă, părintele Gheorghe Popovici a fost inclus în lotul „Dobre Ion şi alţii”, format din 25 de inculpaţi, majoritatea din mediul rural şi de profesii diverse. Prin Sentinţa nr. 127 din 17 octombrie 1952 a Tribunalului Militar Bucureşti, părintele Popovici a primit o condamnare de doi ani închisoare corecţională, pentru infracţiunea de „omisiune de denunţ la uneltire contra ordinii sociale”. Se pare că iniţial organele de Securitate aveau în vedere trimiterea părintelui în detenţie administrativă. A cunoscut închisoarea Jilava (1952) şi coloniile de muncă de la: Galeş (1952), Valea Neagră (septembrie 1952), Peninsula (octombrie 1952), Capu Midia (noiembrie 1952). A fost eliberat la 30 ianuarie 1954 din colonia Peninsula, revenind astfel la parohia sa.