Părintele Chiril (Calistrat) Șaramet, sobarul de suflete și prietenul sihaștrilor

Un nepot al Sfântului Petroniu Prodromitul mi-a împărtășit o mărturie prețioasă, păstrată în sipetul amintirilor din anii copilăriei și ai tinereții sale. În acea vreme l-a cunoscut îndeaproape, în cătunul Hăleasa - un sătuc de lângă Broșteni -, pe părintele Chiril Șaramet. Acolo, vreme de peste doi ani, părintele Chiril a purtat jugul exilului cu Sfântul Petroniu Prodromitul, îndată după izgonirea din mănăstire, pricinuită de asprul și nedreptul Decret 410 din anul 1959.

Cei doi monahi au fost primiți, cu omenie și căldură, în casa Raveicăi, sora părintelui Petroniu, căsătorită cu un brigadier silvic, cu o stare materială bună. Aici, cei doi monahi au transformat o simplă gospodărie într-o adevărată tindă a Raiului. Pe pământul familiei se afla și o căsuță modestă, folosită mai ales vara, când se lucra la cositul și strângerea fânului, pentru a asigura hrana animalelor pe timpul iernii. În contextul greu prin care trecea părintele Petroniu, sora sa i-a pus la îndemână un smerit adăpost. Acolo, în acea simplitate a lemnului și a pământului, părintele Petroniu și ieromonahul Chiril au întemeiat un schit de sihăstrie ad-hoc, zidit nu din piatră, ci din rugăciune și răbdare. Zilele lor se împărțeau între pravila aspră a rugăciunii și truda mâinilor, iar duminicile și le sfințeau căutând Liturghia prin satele vecine sau la mănăstirile ce mai rămăseseră deschise.

Mă întrebam, ascultând această cronică a supraviețuirii, ce s-o fi ales de acel loc sfințit de lacrimile și rugile lor? Profesorul Gheor­ghe Florea nu știe dacă proprietatea aceea a rămas a familiei sau a fost înstrăinată ulterior. Totuși, acum, după canonizarea Cuviosului Petroniu, poate s-ar cuveni ca acolo să se înalțe un paraclis - o candelă de piatră și duh, mărturie a si­haștrilor izgoniți din mănăstiri, dar niciodată alungați de lângă Dumnezeu.

Prietenia dintre acești doi atleți ai lui Hristos, evocată de Sfântul Petroniu în istorisirile sale de la Prodromu și în cartea „Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie Românească”, s-a plămădit în focul încercărilor. Din acea văpaie a suferinței curate s-a născut o legătură luminoasă, rămasă peste timp ca mărturie a prieteniei adevărate - cea care se naște în durere, se crește în răbdare și se pecetluiește în rugăciune.

Părintele Chiril Șaramet s-a născut în anul 1910, în satul Dracșani, județul Botoșani, și a intrat în viața monahală la Schitul Cozancea. Acolo s-a legat prietenia cu Sfântul Cuvios Paisie Olaru. Chemat apoi la împlinirea serviciului militar, a ajuns la Timișoara, iar după acea perioadă a viețuit o vreme la Mănăstirea Lainici, în Oltenia, și la Schitul Lacuri, lângă Hârlău (Iași).

Egumen al vechiului schit al Sihăstriei

A mers apoi împreună cu părintele Paisie la Mănăstirea Sihăstria din județul Neamț. Deși părintele Petroniu nu ne indică un an precis, este aproape sigur că acest lucru s-a petrecut la începutul anilor ’40, în vremea în care Cuviosul Cleopa Ilie devenise egumen al vechiului schit al Sihăstriei. Când Sfântul Cleopa a fost trimis, împreună cu alți monahi, la Slatina, pentru a reașeza viața mănăstirii în rânduială și duh, părintele Chiril s-a aflat și el printre cei chemați în această misiune, alături de Sfântul Paisie și alți nevoitori.

Părintele Chiril a purtat crucea stăreției la Schitul Orata, pentru scurt timp şi vieţuitor la Rarău și Râșca, până când decretul comunist a lovit necruțător.

Cu smerenie, Sfântul Petroniu amintește că, izgonit de la Mănăstirea Slatina, a stat o vreme împreună cu ieromonahul Chiril la rudele sale, Raveica și Alexandru Cofer, în comuna Broșteni, cătunul Hăleasa.

Nu știm cu exactitate cât a durat perioada de sihăstrie, dar cu siguranță cel puțin doi ani, poate chiar mai mult.

Perioada petrecută la Hăleasa a fost, paradoxal, un timp al isihiei. Așezarea nu era, în fapt, decât un cătun risipit, cu gospodării răsfirate în sânul naturii, aproape de apele Bistriței, într-un cadru de o frumusețe rară. Casele erau puține, fiind mai degrabă adăposturi pentru animale și pentru oamenii care lucrau sezonier la cositul fânului sau la munca pădurii. Departe de zgomotul lumii, în mijlocul unei naturi de o frumusețe sălbatică, exilul lor a devenit, de fapt, o retragere binecuvântată în „pustia cea roditoare”.

După ce a trecut vremea încercării, părintele Chiril s-a reîntors la Sihăstria. A slujit o perioadă ca duhovnic la Mănăstirea Agapia, apoi a fost egumen la Schitul Sihla, până în anul 1982, când a plecat la Athos, unde s-a închinoviat la Prodromu. Arhimandritul Clement Haralam își amintește că prin 1973 l-a vizitat pe ieromonahul Chiril la Mănăstirea Râșca, în vremea starețului Gherasim Plăcintă. La Athos a mai trăit încă opt ani, până la 4 martie 1990, când și-a încredințat sufletul lui Dumnezeu, în liniște, rugăciune și nădejdea Învierii.

În anii de egumenie la Schitul Sihla l-am cunoscut și eu pe părintele Chiril. Erau vremuri grele, potrivnice Bisericii, dar tocmai în acea strâmtorare slujirea lui căpăta o strălucire aparte. Ca egumen, părintele Chiril să­vârșea Sfânta Liturghie aproape zilnic; erau și săptămâni în care slujea miercurea, vinerea, sâmbăta și duminica, cu statornicie și evlavie.

Avea o voce care chema la liniște lăuntrică

În verile când rămâneam câteva zile la Sihla, citeam la strană și îl ascultam cu luare-aminte. Avea o voce gravă, baritonală, care aduna sufletele și chema la liniște lăuntrică. Vorbea puțin, fără risipă de cuvinte, dar era de o bunăvoință rară, caldă și discretă. În acei ani, câțiva elevi de seminar și studenți teologi rămâneau la Sihla pe timpul va­canțelor, iar părintele îi sprijinea cu dragoste părintească, fiind un om cu adevărat milostiv, în care blândețea se împletea firesc cu rânduiala.

Locul acela, deși greu accesibil, devenise un magnet pentru suflete însetate de rugăciune. Deși drumurile erau greu accesibile atunci, la Sihla veneau mulți pelerini, mai ales vara, purtând în inimă dorul de întâlnire cu Dumnezeu.

Sfânta Teodora nu era încă oficial canonizată, însă credincioșii urcau cu evlavie să se închine la peștera ei. Aduceau jertfe simple - făină, grâu, zahăr, ulei - pe care le lăsau în pridvorul bisericii pentru a fi slujite. Mulți dintre cei din satele apropiate, dar și din locuri mai îndepărtate, trimiteau pomelnice pentru vii și adormiți. Se simțea o atmosferă de o fru­musețe filocalică, o rânduială care aduna sufletele și le ridica spre Dumnezeu.

În acei ani, Sfântul Cuvios Paisie era viețuitor la Sihla. Locuia lângă biserica de lemn, dintr-un stejar, sub stâncile Sihlei, și participa zilnic atât la Liturghie, cât și la Utrenia de la miezul nopții. Coborârea și urcarea scărilor de piatră erau anevoioase, mai ales pentru un om trecut de 80 de ani. De câte ori l-am însoțit, părintele vorbea foarte puțin; drumul era greu și nu-l împovăram cu cuvinte. Ne era de ajuns să-l vedem, să-i fim aproape și, dacă era nevoie, să-l sprijinim.

La un moment dat, am aflat că părintele Chiril a plecat de la Sihla. Se simțea lipsa lui: era un om în vârstă care impunea respect prin liniștea și statornicia sa, iar cât timp a fost acolo, rânduiala fusese desăvârșită. După plecarea lui, multe lucruri s-au schimbat.

Am aflat apoi că se statornicise la Prodromu, iar la începutul anului 1990, într-o perioadă de prefaceri atât de vizibile în societatea românească, am primit vestea trecerii sale la cele veșnice. Mai multe mănăstiri din ținutul Neam­țului l-au așezat în pomelnic și, după obiceiul de atunci, l-au pomenit cu voce tare vreme de cel puțin 40 de zile, dacă nu chiar mai mult, la toate sfintele slujbe.

Bun cântăreț și slujitor ales la Sfântul Altar

Așezat la Prodromu, din dragoste pentru părintele Petroniu, cu care viețuise în tinerețe în pus­tietatea Văii Bistriței, părintele Chiril s-a dovedit, la vârsta sa îna­intată - avea 72 de ani când a ajuns acolo - un om de o uimitoare pricepere. Era bun croitor, bucătar iscusit, meșter la făcut sobe și la lucrări de zidărie. De altfel, fusese și mai înainte econom, duhovnic, egumen; era bun cântăreț și slujitor ales la Sfântul Altar, un monah al darurilor multiple, dar ­întotdeauna smerit întru toate.

Este amintit și în cartea Tradiție și libertate a Mitropolitului Antonie Plămădeală. Încă din vremea când viețuia la Slatina, părintele Chiril era cunoscut și apreciat pentru postul aspru, chiar total, pe care îl practica la începutul Păresimilor.

Părintele Petroniu ne spune că, după sosirea la Prodromu, a devenit schivnic, fiind tuns de starețul Marii Lavre, cuviosul părinte Filip, pe care l-am întâlnit și eu după 1990, la prima mea vizită la Prodromu, împreună cu starețul Mănăstirii Neamț și cu alți părinți din Moldova, când ­părintele Chiril trecuse deja la cele veșnice.

După mărturia Sfântului Petroniu, părintele Chiril era de folos la toate: prezent la biserică, statornic la slujbe, împlinind cu bucurie orice ascultare. Se ocupa cu drag de croitorie, de bucătărie și de îngrijirea florilor din incinta mănăstirii. Deși anii i se împu­ținau, păstra aceeași râvnă pentru post, mai ales la începutul Postului Mare. Așa s-a întâmplat și în anul 1990: a postit trei săptămâni, după care s-a simțit foarte slăbit. S-a spovedit, iar în ajunul trecerii sale din lumea aceasta s-a împărtășit cu Sfintele Taine și a adormit întru Domnul, în timp ce ieromonahul Clement (Haralam), aflat lângă el, îi citea din Psaltire.

A știut să slujească fără zgomot, dar cu o adâncă și statornică lumină

La înmormântarea sa au venit starețul Marii Lavre, arhimandritul Filip, precum și mulți monahi lavrioți și din Vigla, întrucât părintele Chiril devenise cunoscut și în Muntele Athos. Astfel s-a încheiat, în liniște și rugăciune, viața unui monah care a știut să slujească fără zgomot, dar cu o adâncă și statornică lumină.

Mulți dintre cei care l-au cunoscut, la începutul anilor ’80, la Schitul Sihla, pe părintele Chiril, nu știu că el a devenit, în Sfântul Munte, ieroschimonahul Calistrat. Schimbarea numelui nu a însemnat însă o schimbare a ființei sale lăuntrice. A rămas iubitor de rânduială, îndrăgostit de slujbele ­Bisericii, atent la nevoile obștii și mereu gata să ajute, cu o pricepere dobândită prin muncă și răbdare, nu prin dorința de a fi apreciat.

Așa cum își amintea nepotul părintelui Petroniu, încă din anii pribegiei de la Hăleasa, mâinile părintelui Chiril știau să îmblânzească lutul și fierul, zidind sobe care alungau frigul iernilor.  Atunci când monahii se aflau retrași pe Valea Bistriței, părintele Chiril făcea sobe, aducând căldură în casa și în inimile lor.

Îmi amintesc bine din copilăria mea cât de importante erau anumite îndeletniciri și cât de prețuiți erau meșterii adevărați, care știau să zidească o sobă bună, să făurească un dulap trainic sau să împlinească lucrări de tâmplărie, fierărie ori zidărie. În lumea satului, asemenea oameni erau respectați nu pentru vorbe, ci pentru roadele mâinilor lor.

„Munca și rugăciunea nu se despart, ci se susțin una pe cealaltă”

Părintele Chiril a fost un astfel de meșter: un artist discret, fără aplauze, dar cu o lucrare tăcută și rodnică. A făcut mult bine, fără să vorbească despre sine. Era un om practic, cum se formase încă din casa părintească, în ținuturile Botoșanilor, înainte de a păși pragul Schitului Cozancea. Acolo învățase că munca și rugăciunea nu se despart, ci se susțin una pe cealaltă, precum două aripi care poartă sufletul spre Dumnezeu.

Devenit ieroschimonahul Calistrat la Prodromu, părintele Chiril se așază, smerit, în ceata marilor sihaștri, alături de prietenul său devotat, Sfântul Cuvios Petroniu Prodromitul, și de ceilalți care, în duhul rugăciunii adânci, au avut o dragoste, totdeauna neîmpuținată, de a-L sluji pe Dumnezeu. Viața lor a fost însăși viața pustnicilor: aspră la exterior, dar plină de lumină înlăuntru.

Fericiți sunt aceia care, precum părintele Calistrat, lasă în urma lor o fărâmă de lumină, sobe care încălzesc și altare care sfințesc. Viața sa, alături de cea a Sfântului Petroniu, rămâne o icoană a prieteniei duhovnicești, o mărturie că sfințenia se poate lucra oriunde: în munții Neamțului, în exilul din cătunul Hăleasa ori sub stâncile Athosului.